Dincolo de spectaculosul publicisticii de film curente, dincolo de satisfacţia unui volum elegant tipărit de o editură, există la noi şi o activitate fără aparenţe strălucitoare, o activitate care cere efort, tenacitate, o activitate ce implică criteriul ştiinţific: cercetarea cinematografică. Această activitate o duce de ani şi ani Arhiva Naţională de Filme. Prin tot ce a tipărit ea, de la scenarii la
Caietul de documentare cinematografică (din ce în ce mai interesant, mai bine organizat), de la acesta la cataloguri, Arhiva Naţională a dat mereu materiale de lucru, de informare, de sistematizare. E o a doua cale, alături de film (pe care-I oferă totdeauna, cu solicitudine, celor interesaţi) prin care Arhiva noastră (animată de un pasionat conducător care este
Dumitru Fernoagă) oficiază cultură cinematografică.
Colaborarea rodnică şi permanentă a Arhivei cu Institutul de istorie a artei a dat la iveală al doilea volum din lucrarea amplă «Producţia cinematografică din România» (1897–1970). Volumul îşi propune să fie o «filmografie adnotată». Şi îşi duce la capăt, cu deplină probitate profesională, promisiunea. Consacrată filmului de ficţiune din perioada mută, cartea se impune prin sistemul, structura şi rigoarea cu care a fost alcătuită. Autorii ei,
lon Cantacuzino şi
B.T. Rîpeanu (şi colaboratorii la documentare şi redactare pe secţiunea volumului: Ludovic Jordaky, Olteea Vasilescu, Aurora Pancaldi, Emilia Enache) s-au lăsat conduşi, cum şi se cere într-o lucrare cu un asemenea caracter, de fapte, nu de impresii. Mărturiile (puţine) păstrate pe peliculă, documentele (mai multe) despre filme, informaţiile din presa vremii, în fine, amintirile unor veterani ai cinematografului românesc, au dus încetul cu încetul, printr-o muncă migăloasă, la alcătuirea unor fişe ştiinţifice ale filmelor mute româneşti, fişe din care autorii nu ascund, atunci când nu au certitudinea absolută, petele albe, semnele de întrebare care mai există. Priviţi cu atenţie fişa fiecărui film (care include genericul, atât cât a putut fi reconstituit, metrajul, date asupra conţinutului filmului, asupra producţiei şi asupra distribuirii sale, sursele documentare, bibliografice, memorialistice) şi veţi putea remarca timpul şi truda consumate de autori în această modest intitulată «filmografie adnotată».
Fişele acestea, temeinic aparat de lucru, susţin întru totul structura pe care autorii au dat-o volumului: 1) filmul de ficţiune jucat («filmul cu actori»), în vechea Românie şi în Transilvania, între 1896–1918 şi după Unire — 1918–1930; 2) filmul de animaţie; 3) anexele.
Redactarea sobră, cursivă, concisă a materialului este o altă calitate a volumului lui I. Cantacuzino şi B.T. Rîpeanu.
Cei care sunt preocupaţi de istoria filmului în România, criticii şi cinefilii, pot consulta acest foarte util volum la biblioteca Arhivei Naţionale de filme din Bucureşti.
(Cinema nr. 3, martie 1971)
