Titlul este hamletian, întrebarea fiind pentru cinema oarecum echivalentul celebrului „A fi sau a nu fi”. Atunci, desigur, şi răspunsurile propuse nu puteau fi decât pe măsură. O „măsură” pe care o putem găsi în secolele de glorie ale filosofiei antice greceşti, mai precis la Socrate. Într-unul dintre dialogurile sale, Platon ne relatează că întrebat fiind de ce a început să se preocupe de filosofie, întemeietorul maieuticii ar fi răspuns că din cauza unor vise care îl chinuiau şi cărora a încercat să le găsească răspunsuri.
Vise neştiute decât de el însuşi şi o chemare aproape pasională către film, amintind oarecum de pasiunea ontologică a lui
George Littera, ambii absorbiţi de şi în acest univers, nu numai prin farmecul şi misterele lui, ci şi prin regulile pe care le descoperă, le afirmă şi le depăşesc spre ştiinţa şi admiraţia noastră. De altfel prin subtitlu, autorul ne dezvăluie fără dubiu alter-ego-ul-său: CINEMA-ul care este şi Arcadia sa.
Viaţa lui Al. Leo Şerban poate fi la rându-i o temă de analiză pentru filosofii personalităţii umane, dar şi o temă pentru astrologi ca să ne dumirească, atât cât pot şi dacă pot, cum se explică nedreapta lui dispariţe la numai 52 de ani, după ce ajunsese pe culmile gloriei profesionale. În lipsa oricărui răspuns satisfăcător, apelăm din nou experienţa şi înţelepciunea vechilor greci care descoperiseră „invidia zeilor”.
Al. Leo Şerban (28 iunie 1959, Bucureşti - 8 aprilie 2011, Bucureşti) critic de film, eseist, prozator, traducător, profesor în multiple centre culturale şi universităţi, artist vizual şi senior editor la revista „Dilema veche”, şi-a început glorios cariera încă din 1976, continuând-o la fel de glorios până ultima clipă a vieţii sale. În 2008, în urma unui sondaj pe site-ul www.cinemagia.ro este desemnat "Criticul de film preferat al cinefililor români”. Cu toate că în 2002 se autoexclusese din Uniunea Cineaştilor Români, această Uniune este cea care îi decernează Premiul de critică cinematografică pentru volumul pe care ne-am propus să îl prezentăm. Cartea cunoaşte şi a doua ediţie, în 2012, tot la Polirom, nu în colecţia „EGO Publistica” din 2006, ci în colecţia „Eseuri şi confesiuni”.
Reunind texte publicate între 1993-2006 în prestigioase publicaţii româneşti şi străine, el le împarte în cinci părţi, purtând fiecare un titlu care să permită o regrupare tematică: 1) De ce vedem filme; 2) Mitologii; 3) Cronici; 4) Memorii şi 5) Direcţii. Astfel reuşeşte să structureze o cantitate impresionantă de informaţie după criteriile filmologiei, dar şi, evident, după impresiile personale, desigur de calitate. Ni se oferă o demonstraţie de profesionalism de înaltă clasă, cu un limbaj conceptual de gradul doi, uneori chiar trei, neapărat ironic, în care regăsim şi calambururi în stilul celor extrem de gustate în Bucureştiul de altădată (de ex. „Mel de Paşte –
Patimile lui Hristos”)
La o asemenea desfăşurare de inteligenţă scânteietoare şi o erudiţie impreionantă eşti desigur tentat să te opreşti mai mult la fiecare capitol/ parte, staţionare pe care o recomandăm sincer cititorilor. În ceea ce priveşte demersul nostru vom încerca să le prezentăm totuşi mai succint.
Deşi reia tema din titlul cărţii în prima parte, să nu credeţi că vom afla totuşi un răspuns clar la această întrebare „care poate părea naivă sau impertinentă, pedantă sau inutilă” şi care are „nenumărate „răspunsuri” interesante, utilitare, meschine”. Autorul ne oferă totuşi o concluzie. Deşi arată potenţialul caracter „nivelator” al emoţiilor entertainement-ului, filmele hollywoodiene se văd „pentru a „descoperi” în spatele lor lumea pe care o ştim, împachetată strălucitor”, doar că viaţa – inclusiv viaţa cinematografică – există dincolo de studiourile de producţie. Mai mult, reamintindu-ne o definiţie a filmului, dată de Jean Cocteau: „un vis visat de mai mulţi oameni în acelaşi timp”, ajunge la o paradoxală şi adevărată (?) concluzie „trăitul filmat seamnă cu fantasticul, în timp ce fantasticul filmat înseamnă trăit”. Orice fan al cinematografului se va regăsi în ea.
Cea de a doua parte, MITOLOGII, cuprinde câteva portrete omagiale aduse unor maeştri ai cinematografului. Aplaudând ierarhizarea, constatăm că primul pe listă este Serghei Paradjanov, a cărui gramatică este „la fel de paradoxală ca şi puritatea codului său” prin perfecţiunea sintezei dintre tradiţie şi inovaţie, dar şi prin capacitatea de a descoperi „legături imponderabile între evenimente” şi de a oferi celor mai sărace elemente ale realului o „vrajă a transmutabilităţii”. Un omagiu prin care i se face o dreptate pe deplin meritată acestui regizor, pus de soartă prea devreme în galeria „strămoşilor uitaţi”. Sigur nu lipseşte Godard, doar că e vs. Godard, nici James Cameron cu al său
Titanic, nici „Fenomenul
Stăpânul inelelor”, transformat, pe scurt, în stil american, în FSI, dat fiindcă şi trilogia
Lord of the Ring se citeşte şi se scrie LOTR. Merită o deosebită atenţie articolele despre „Catastrofa în surdină” şi „O afacere: paranoia”.
Partea a treia, CRONICI, începe cu un eseu despre „Artă lungă, memorie scurtă. Şi invers” pentru ca în „(Cine)magie şi (Cine)manie” să strecoare o idee veche şi dragă filmologilor de tot felul: să existe „o materie care să se numească simplu, „Filmul” şi care să fie predată în şcoală”. Regăsim aici o serie de articole al căror titlu este suficient pentru a le face incitante şi care, după lectură îţi satisfac pe deplin curiozitatea, dar şi plăcerea de a gusta din umorul vitriolant al autorului: „Cardinalul din colivie -
Sleepy Hollow” sau „Gangsterii îşi fac cruce cu arma –
Cidade de Deus”. În „Este Bill un băşinos? (uncut). O polemică cu Andrei Gorzo”, Al. Leo Şerban arată că o polemică poate fi pe cât de elegantă pe atât de acidă. Reţinem astfel prezenţa în arenă a doi dintre criticii de film cei mai importanţi ai momentului. Autorul nostru nu se limitează însă doar la aceasta, reluându-şi capa şi spada contra lui Bogdan Ghiu („Cinematograful este Manipulare, dar...” şi „Final al unui schimb de epistole viruale”) şi nu îl iartă nici mort, la propriu, pe
Florian Potra pentru inaderenţa şi antipatia acestuia faţă de
Anul trecut la Marienbad (din partea a patra).
În MEMORII, partea a patra, (asupra căreia am zăbovit mai mult) reverenţele sunt făcute mai întâi pentru Hitchbook, celebra carte fluviu Hithcock/ Truffaut, devenită film fluviu, şi mai ales pentru celebrul său
Vertigo. Pentru
Anul trecut la Marienbad, filmul „emblematic al modernităţii cinematografice” care a fost şi a rămâne un „Caz”, Al. Leo Şerban îşi deschide însă larg porţile propriilor adeziuni, sentimentale şi culturale: Borges şi Adolfo Bioy Casares („Invenţia lui Morel”), dar şi pentru structuraliştii epocii (Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet), fără a-l uita fireşte nici pe regizorul Alain Resnais. Este de reţinut admiraţia faţă reprezentanţii de seamă ai culturii argentinene, Borges şi Bioy Casares, pentru că Al. Leo Şerban va „emigra” în mod misterios în Argentina, dispărând pentru un timp din peisajul cultural românesc. Plecarea în Argentina „ţine de un auto-răsfăţ pe care ştiam că mi-l pot permite (...) mi-am urmat logica interioară care m-a dus, iată, în Argentina”, din care revine în momentul când aceasta nu-i mai putea oferi nimic nou (!?). Sunt mărturii pe care Mihai Iovănel le-a consemnat într-un „Interviu cu Al. Leo Şerban”, în trei episoade, în blogul „revista culturală.ro”.
Din memoriile unui critic de film nu putea lipsi nici „Un eseu despre Ingmar Bergman.
Persona „un rebus deja dezlegat”. Respectând aparent unităţile clasice de timp şi de loc, regizorul ne oferă aici „acele invariante, atât formale cât şi fantasmale” specifice, deşi este pentru prima oară nu s-a preocupat dacă filmul va fi un succes de public, dar, aşa cum mărturiseşte, lucrul la acest film i-a salvat viaţa.
Lungul şi analiticul eseu despre Jean-Luc Godard „Juste une image”, traducerea în română a tezei „l’Hermeneutique de ”J.L.G.” apărută în Histoire(s) du cinema, îi permite să readucă în discuţie nu numai stilul novator al acestuia, ci şi mesajul: „Cinematograful nu e o artă, nu este o tehnică, este un mister”. Aşadar: „Un om traversează Paradisul în vis; primi un trandafir; când se trezi găsi trandafirul”.
Într-un cinematograf „pedepsit la mediocritate” cum apreciază Al. Leo Şerban că a fost/ era/ este cel românesc, filmul lui
Pintilie De ce trag coloptele Mitică? i se pare „un manifest artistic care intră în scenă cu nepăsarea operelor geniale, insolente”, drept care şi titlul pe care i-l dedică este adecvat: „Sulf şi mercur: de la gâlceava chimică la gâlceava comică. O dializă”
În sfârşit, partea a cincea DIRECŢII, începe cu o analiză a două momente diferite ale filmului german, cel reprezentat de documentarista nazistă care nu a fost membră NSDAP-ului, celebra Leni Riefensthal, şi anemicul film pseudo-anticomunist
Good bye Lenin! şi se termină, aşa cum a şi început cartea, cu o parafrazare a unui dicton celebru (Cogito, ergo sum). La mjiloc: Paradjanov, Robbe-Grillet, Woody Allen, Bertolucci, Fellini ş.a. Finalul ne propune un nou subiect de meditaţie: „Video, ergo sum”. Un aparent joc de cuvinte în stilul propriu al lui Al. Leo Şerban care conţine în substanţă o realitate provocatoare şi destul de optimistă atunci când devine aşa cum ni se propune „Video, ergo cogito”.
Pentru că filmul/ CINEMA-ul a fost, este şi va fi, aşa cum ne-a arătat autorul de-a lungul întregii cărţi: MISTER, MIRACOL şi MEMORIE.
Ceci n'est pas une pipe, iar Alex. Leo Şerban, cel din carte, nu e deloc ceea ce pare a fi. Adică Alex. Leo Şerban nu se opreşte doar la a saluta din mers din ipostaza criticului, a eseistului şi a estetului, a omniprezentului, a excentricului gata, înainte de toate, el este una dintre puţinele mărci culturale româneşti (să ne înţelegem, înregistrate!) şi asta se simte în fiecare pagină din acest volum ce reuneşte 16 ani de publicistică de film. În stilul, şarmul, savoarea, orizontul larg şi deopotrivă adânc, în pluriperspectivismul, ironiile, fanteziile, teoriile. Pe toate le ştim parcă de când e lumea şi totuşi ne surprind de fiecare dată.
Dincolo de distincţiile imperativ necesare (în sfârşit şi pe limba noastră!) de tipul cinefag-cinefil cu blazon (categorie din care autorul însuşi face parte), cinema erotic-film porno, textele vaporoase adunate aici înglobează (nu relatează despre) esenţa Cinemaului, receptarea, asimilarea, facerea, deconstrucţia lui. Discursul critic postmodern al lui Leo Şerban sugerează, nu rosteşte, fie că e vorba despre splendoarea mută a lui Paradjanov, Hitchcock, cinemaul american, despre Titanic sau Stăpânul inelelor sau nu ştiu care teorii ale relativitaţii semantice. Şi cu toate astea curge, este fluent şi extrem de uşor de citit. Cred, însă, că cea mai mare calitate a acestui autor este înţelegerea faptului că orice text există în primul rând pentru cel care citeşte şi nu pentru sine, mai ales într-un moment în care punerea la mare preţ a cititorului este un fapt rar în critica de film de la noi. Chiar şi atunci când face teoria Memoriei în Cinema, când vorbeşte despre spaţiu şi timp, cuvintele, lecturile şi plimbările sale prin pădurea cinefilă se oferă uşor (fără să fie uşuratice!) fără să dezvăluie Misterul. Totuşi, vin şi vă întreb: de ce îl citim, domnilor, pe Alex. Leo Şerban?