Contactul direct cu actualitatea nutrește talentul și puterea expresivă a cineastului
Mircea Daneliuc; itinerarul dramatic descifrat în
Cursa (pelicula de debut, din 1975) se amplifică în
Proba de microfon (cel de al treilea lung-metraj). Căci scriind, regizând și interpretând noul său film, Daneliuc transformă sugestiile și notațiile începutului său de carieră (
Cursa se deschide tot cu un reportaj pentru micul ecran, iar drumul celor trei eroi prilejuiește un dublu sondaj, în destinul lor interior, dar și în diversele medii sociale străbătute) în liniile de forță ale
Probei de microfon. Datele reale se constituie ca obsesii ale ființelor imaginate de autor, alcătuind straturile de adâncime ale aparent banalului conflict cinematografic ori alăturându-se mozaicat pe întinse suprafețe.
Cu aspră tandrețe, Mircea Daneliuc dezvăluie semnificațiile măruntelor fapte cotidiene; el respinge tonalitățile edulcorate, superficial poetice, de tip Lelouch (bune doar „să stimuleze digestia” într-o după-amiază de duminică — după cum precizează de altfel chiar o replică din film), pentru a reconstitui sever ticuri și moravuri cotidiene. Mereu în alertă în fața urâtului — moral sau fizic — cineastul trăiește implicit ori comunică simplu semnele frumuseții, purității și echilibrului (prin câteva personaje, precum fata din cofetărie și camaradul din armată, din câteva reacții neîntinate ale celorlalți). Actul creator își revendică descendența din ciné-vérité, dar este elaborat minuțios pentru a elibera prin spontaneitatea cultivată atent și neașteptatele întâmplări, și structurile solide ale story-ului, gândit îndelung. Reportera Luiza (a cărei evoluție e riguros delimitată în paginile scenariului) întâlnește însă nu numai pe eroii inventați de fantezia cineastului, ci și pe oamenii reali; ea face într-adevăr anchete, discută cu trecătorii, comentează mărturii și situații autentice. Iar trioul Ana-Luiza-Nelu apare mereu în centrul acțiunii; Ana (cu savuroasă prospețime și pitoresc bine dozat,
Tora Vasilescu descrie o traiectorie sinuoasă; asumându-și greșelile, ea depășește frenezia iubirii și se resemnează treptat), Luiza (
Gina Patrichi construiește original, încă o dată, după remarcabilul rol din piesa „Interviu” de
Ecaterina Oproiu, un personaj cu biografie asemănătoare), Nelu (Mircea Daneliuc însuși îmbracă veșmintele operatorului de televiziune, dispus să consume în grabă toate genurile de experiențe până izbutește să înțeleagă rezonanța profundă a propriilor trăiri). Ei angrenează, rând pe rând, în fluxul devenirii lor alte și alte ființe umane, modelate după legile verosimilității (și întruchipate cu personalitate de George Negoescu și Vasile Ichim, de Geta Grapă ori
Maria Junghietu).
Simbioza dintre imaginile-document și dintre cele ale transfigurării artistice are o impresionantă elocvență. Același relief al fragmentelor surprinse pe viu — într-o gară sau o fabrică — se regăsește în dezinvoltura secvențelor interpretate de actori; reacțiile și cuvintele lor se contopescîn forfota străzilor, respiră normal în miresmele pieții ori în aglomerația de pe plaja mării. Ritmurile existenței celor ce intră, doar datorită hazardului, în raza aparatului de filmat nu se tulbură, deși în preajmă se desfășoară o scenă jucată. Lumea compusă de cineast pătrunde și se supune realității iar viața obișnuită este chemată să se fixeze pe peliculă. Spațiul filmic se impune printr-o varietate surprinzătoare: peisajele arhitecturale se schimbă (București, Cluj, Timișoara, Târgoviște, Fieni etc.), de asemenea, alura decorurilor interioare se modifică neîncetat, definind exact stările emoționale și condiția eroilor (scenografia e semnată de Daniela Codarcea). Dar strălucitele performanțe tehnice aparțin îndeosebi operatorului
Ion Marinescu și inginerului de sunet
Silviu Camil. Camera de luat vederi rămâne ascunsă, descoperind cu promptitudine chipurile și atitudinile expresive ale figuranților „fără voie”, decupând rapid esențialul, studiind rafinat, dar fără artificialitate, culorile după intensitatea umbrelor și luminii. Iar dialogurile (captate în priză directă) își păstrează intonațiile firești, coboară până la șoaptă și urcă până la strigăt, fie potențate, fie înghițite de zgomote. Rumoarea scăzută a unui magazin și vacarmul orașului, tăcerea înserării și ecoul peregrinărilor trecute ale echipei reporterei Luiza se orchestrează continuu. Universul sonor devine atât de bogat, încât filmul se dispensează chiar și de partitura muzicală. Armoniile vizuale își dobândesc greutatea, în austerele alternanțe ale liniștii și exploziei sonore, specifice atâtor diverse ambianțe.
Dinamismul
Probei de microfon se zămislește din credința absolută în expresivitatea realului și din vocația sincerității; neîngrădit de prejudecăți și nici de inhibiții, Mircea Daneliuc scrutează intransigent și gesturile pripite ale tinereții, și oboseala mohorâtă a bătrâneții. Dăruirea altruistă, tăinuită cu modestie, ca și pozele indiferente, disimulând orgolii, îl pasionează; după cum examinează sarcastic și automatismele individuale, și mecanismul rutinei. Cu inteligență se înlănțuie în subtextul povestirii sale „obișnuite” toate aceste intenții. Tristețea eșecurilor eroilor săi se ascunde în aglomerarea de detalii fruste, iar suprapunerea de nuanțe contrastante — înduioșătoare și grotești — acoperă simetriile căutate, fără să le disperseze însă.
Prin
Proba de microfon, Mircea Daneliuc își afirmă, pe deplin, matur, un mod propriu de a gândi cinematografic, o inedită formulă de a construi un film de actualitate. Planurile meditației artistice se întretaie (aura pregnant documentară învăluie ficțiunea, totuși unghiurile de vedere cuprinzând alert cele mai variate aspecte nu se închistează într-un plat obiectivism); el își creează astfel polemic un stil aparte, un fel de ciné-vérité interior, o anchetă personală și modernă printre obișnuințele, sentimentele și ideile prezentului.
