O perioadă aspră din activitatea ilegală a partidului, în care cea mai frecventă ipostază a represiunii siguranței era moartea. „Șansa” unei singure posibilități de a greși. Cea mai mică imprudență, cea mai mică slăbiciune, putea costa viața întregului grup de comuniști. De aici necesitatea unei organizări ireproșabile a acțiunilor, un stadiu profesionist al luptei angajând forțele cele mai pregătite, mai perspicace. Este etapa dificilă pe care și-au ales-o de evocat în scenariul lor Alexandru Șiperco și Vladimir Popescu-Doreanu. Este și contribuția lor originală în completarea tabloului cinematografic al eroismului lucid al acelor vremuri.
Dacă
Străzile au amintiri, Canarul și viscolul sau
Urmărirea își plasau conflictele între grupa de uteciști și rețeaua vastă de urmăritori ai Siguranței și Gestapoului,
Ceața mută centrul de greutate dramatică spre interiorul grupului care acționează în jurul unui laborator clandestin ce produce explozibil. În grupul acesta — se sugerează — cineva a trădat făcându-se răspunzător de uciderea câtorva luptători și periclitând în continuare acțiunile celorlalți. Scenariul e construit strâns pe această tensiune continuă, pândă abilă, tatonări reciproce, supoziții când infirmate, când certificate, ca într-un obișnuit polițist psihologic, păstrând rigorile și surprizele genului, desfășurate însă într-un climat cu totul diferit față de clasicele ecuații criminalistice. În împrejurări istorice capitale, „jocul” de-a detectivul și vinovatul capătă o miză morală covârșitoare; crima trădării nu mai e crima împotriva unui om oarecare, ci crima împotriva umanității, împotriva unui țel major: eliberarea țării. Într-un asemenea context de aspru și grav imperativ care cere evaluarea și reevaluarea fiecărui simpatizant intrat în mișcare, există un pericol poate mai grav chiar decât trădarea, ne sugerează scenariul. Și anume, crearea unei psihoze a suspiciunii, a neîncrederii ce-ar putea paraliza moralmente tot grupul, șoc psihologic pe care contează foarte tare Siguranța. Ea își introduce în grup omul ei, nu numai pentru a contracara tentativele de sabotaj și a ajunge treptat pe filieră până la centrul mișcării, dar și pentru a semăna între tovarășii de luptă îndoiala și panica. Acest dublu plan de acțiune psihologică: cântărirea lucidă, circumspectă a fiecăruia, fără judecăți pripite, apriorice, prin demonstrarea aproape matematică a dovezilor trădării de către conducătorul grupului, profesorul (singurul, poate, în afara bănuielilor), iar pe de altă parte acumularea subterană a tensiunilor, răbufnirea unor omenești antipatii ori simpatii, slăbiciuni firești pe care contează în filajul moral inamicul, dau o consistență dramatică sporită scenariului
Ceței. Detaliile psihologice sunt bine marcate, jocul bănuielilor inteligent condus, motivările acțiunilor sunt logice, nu forțate ca în atâtea tentative autohtone ale genului.
În această povestire, iscusit condusă și închegată dramaturgic, se simte experiența de viață a scriitorului Alexandru Șiperco, cunoscând istoria nu numai din manuale, ci și dintr-o trăire efectivă a evenimentului. De aici o tratare a temei dinăuntru, o încadrare a ei sensibilă și inteligentă într-un univers uman și geografic plin de culoare și autenticitate.
Paula — unul din personajele cele mai complexe ale partiturii dramatice —„susține” până la un punct cu abilitate, tehnica „bulgărelui de zăpadă”, a bănuielilor ce se strâng în trepte, demonstrate de ceilalți sau infirmate de ea. Surpriza finală a filmului e bine gândită dramaturgic, dar nu tot atât de bine susținută cinematografic: jocul se precipită, simplificându-se mult spre final, autorii își pierd eleganța de până atunci, lovesc repede și brutal, cam fără stil, le-aș reproșa. Distribuția, în special cea de planul doi, impune o tipologie variată și bine valorificată în imagine. Există însă, în alegerea interpretului trădătorului (pe care, evident, dat filnd caracterul filmului, n-o să vi-l divulg) o marcare cam apăsat teatrală care, chiar dacă urmărită ca efect de către regizor, nu avantajează, cred, jocul surprizelor, tehnica scontată a misterelor.
Interpretarea e sensibilă, nuanțată, se remarcă îndeosebi contribuția celor două actrițe,
Maria Rotaru și
Adela Mărculescu. Maria Rotaru revine, după
Canarul și viscolul, cu o experiență cinematografică sporită, cu acea armonizare expresivă a gestului cu tăcerea, cu subtextul — mai important uneori în film decât rostirea replicii. O simți pe tânăra „tehnică” a profesorului într-o permanentă, prematură autocenzură impusă de situația ei specială, izbucnind o singură dată, copilărește, în durerea ei. Interpreta construiește o scenă autentică și totuși ușor ambiguă, joc dificil, dozat cu inteligență, cu finețe a sugestiei. În rolul Paulei, Adela Mărculescu aduce personajului acea încărcătură dramatică necesară, dublată de o oboseală amară, de o notă malițioasă când se apără, acuzând (în discuția cu profesorul) și cu o nostalgie sentimentală, sinceră, în scenele cu
Emmerich Schäffer. Acesta, egal pe tot parcursul filmului, cu un chip de o expresivitate cinematografică insuficient valorificată de rolurile oferite în ultima vreme, nu depășește aici o anume convenționalitate.
Toma Dimitriu, interpretul profesorului are, din păcate, o permanentă mască rigidă, o anume monotonie a uscăciunii impusă poate de „funcția” personajului (cu mici „umanizări” în dimineața de după veghea din locuința de rezervă), dar o monotonie cred dictată mai ales de o anume concepție depășită asupra „eroului pozitiv”.
Mircea Anghelescu mi se pare marcat prea tare de intenția regizorului ca să-și mai poată desfășura în voie partitura sa dramatică. Ne bucură apariția — chiar și fugară — a actorului
Liviu Ciulei și așteptăm cu nerăbdare revenirea substanțială a regizorului în prim-planul peisajului nostru cinematografic. Un adevărat „cap de film”, cu priviri ce trec „rampa” (deși în postura unui personaj negativ): Theo Partisch. O prezență lirică ce traversează numai cadrul, lăsându-ne o undă de nostalgie,
Vladimir Găitan. lmpresionează vioiciunea dialogurilor, funcționalitatea lor expresivă în anumite momente. De reținut, pentru calitatea îngrijită a textului, și numele redactorului:
Roxana Gabrea.
Filmul demarează captivant, pe un generic montat nervos, ca un forșpan, cu secvența de arestare a uteciștilor surprinși în acțiune. Arestații sunt purtați de-a lungul coridoarelor, protocol sinistru cu uși ce se deschid spre moarte; aparatul se retrage descoperind chipurile adolescenților mergând spre execuție. Mișcările aparatului devin ascuțite, violente, pe verticală (operator Costache Ciubotaru), în timp ce titlurile filmului curg pe orizontal, într-o interferență febrilă, un fel de geometrie a implacabilului, anunțând tragedia ce se pregătește. Execuția se consumă repede, sec, cu un patetism reținut: tinerii sunt legați de stâlp, obiectivul se identifică cu privirile lor încețoșate dinaintea morții; peste trupurile ciuruite de gloanțe se așterne Iiniștea spartă doar de vântul aspru, de primăvară timpurie. Secvența se încheie pe zgomotul pașilor mărunți ai soldaților ce se îndepărtează, disciplinat, după ce și-au făcut conștiincios „datoria”. E una din cele mai inspirate pagini ale filmului lucrat de regizorul Vladimir Popescu-Doreanu cu acuratețe profesională, cu măsură și iscusită dozare a efectelor, fără ostentație, cu calm și eleganță. Sunetul (
Tiberiu Borcoman), prelucrarea lui dramatică în diversele situații tensionate ca și partitura muzicală (
George Grigoriu) reprezintă o reușită a filmului.
O mizanscenă funcțională, compoziții de cadru, mișcări de aparat sugestive, câte un fulger de bănuială îndreptat prin transfocare rapidă asupra unuia sau altuia din personaje, ca un proiector aprins și repede stins, pentru ca bănuiala să continue să planeze misterios. Se abuzează câteodată de deformarea fețelor privite prin vitrinele magazinelor, alteori se filmează într-o lumină plată (depozitul german), dând senzația unei construcții de mucava pe platou la Buftea. Sunt și câteva (puține) neglijențe de detaliu, cum ar fi două taxiuri în secvențe diferite, purtând același număr. Nota dominanta a filmului este însă în general acuratețea profesionala și Vladimir Popescu-Doreanu a făcut pași spectaculoși de la ultimele sale filme. A căpătat mai multă siguranță, precizie a frazării cinematografice, specializându-se în genul — destul de complicat — genul polițisto-psihologic. Și nu e puțin în contextul unei cinematografii care, datorită temelor din ce în ce mai complexe și a sarcinilor de producție sporite, reclamă un profesionalism riguros și ambițios. Casa de film nr. 1, sub egida căreia s-a realizat
Ceața, pășește cu dreptul în activitatea sa creatoare.
