Filmul e dominat, firește, de personalitatea cea mai puternică a echipei de realizatori: scenaristul Sütȍ Andras. Lui îi aparțin observaţiile de viaţă, curiozitatea şi înţelegerea cu care e iscodită mentalitatea unor ţărani din Ardeal, dar mai ales umorul vivace, învrâstat de o ironie binevoitoare. Simțim, încă din primele scene, că Sütȍ cunoaşte nernijlocit această lume ţărănească, acordând atenţie îndeosebi mutaţiilor de ordin „comportamentist”, în limbaj şi în atitudini, determinate de noua așezare cooperatistă a satului. Există, în acest sens, o evoluție conformă cu idealurile sociale, dar pot avea loc şi deversări de energii şi inițiative, oprite într-o baltă de apă stătătoare. La propriu chiar, ca în
Castelanii, unde polemica dă târcoale ideii constructive de a se asana şi bonifica o baltă, de-a curmezişul cărei idei se aşază „conducerea” cooperativei agricole, dornică de câştiguri imediate şi mărunte. Ar fi însă greşit să acordăm faptelor şi întâmplărilor din film o importanță pe care, în realitate, n-o au; ele nu depăşesc litmitele unui pretext de satiră la adresa mentalităţii imobiliste sau birocratizante a unora dintre cei aflaţi în fruntea bucatelor, în cooperativele agricole. Aceasta e, de altfel, şi semnificaţia titlului: ceva din duhul feudal al castelului unde-şi are sediul cooperativa a pătruns în modul de a gândi şi acţiona al preşedintelui şi al „umbrei” sale, secretarul Golovici, transformaţi într-un nou soi de „castelani”. Dar, neajungând la esența fenomenelor, Sütȍ şi, cu atât mai puțin, regizorul
Gheorghe Turcu nu izbutesc să preschimbe oamenii observați în adevărate personaje (poate cu excepția paznicului Ignat), păstrându-i în dimensiunile unor „tipuri", ale unor „machete" umane ca în scheciurile dominate de poantă, de quiproquo, de un tâlc de scurtă scadentă. Rămân, în schimb, viabile semnele exterioare ale fenomenelor, notațiile în cheie umoristică (de multe ori exacte şi eficace), denunţarea unor moravuri insidioase şi, în primul rând, rămâne sugestia unui suflu de autenticitate populară. Sugestie doar, fiindcă — deşi punctul de plecare al expresiei e aproape totdeauna împlântat în humusul realităţii — intenția satirică a scenaristului, pe care se suprapune aceea a regizorului, determină o răsucire uşor artificială a narațiunii. La această impresie contribuie, poate, şi caracterul de dublă „traducere” al filmului: pe de o parte, acțiunea de interpretare a regizorului, care nu trece dincolo de pagina scenariului, pe de altă parte, traducerea propriu-zisă a dialogurilor, evident gândite şi elaborate de scenarist în limba sa maternă. În sfârşit, ultima parte a filmului e rezolvată livresc, după modelul “Revizorului” gogolian, fără ca Sütȍ și Turcu să îmbrace situația în motive prorpii, originale, de comicitate.
În ciuda acestor limite, credem că direcția urmărită de
Castelanii e bună. Regizat onest, fără ifose, cu o imagine clară, modelată pe alocuri cu virtuozitate (Gheorghe Viorel Todan), interpretat cu eficacitate pitorească (
Marcel Anghelescu,
Radu Beligan,
Colea Răutu – fără cusur acesta -, Tudorel Popa), filmul reprezintă un efort – care nu ne este indiferent – de a vorbi cu sinceritate despre viața actuală a satului, de a contribui la configurarea cinematografică a fizionomiei morale a contemporanilor noștri. La “portretul epocii”, despre care am mai avut prilejul să scriem,
Castelanii adaugă câteva modeste pete de culoare – nu mai consistente decât în
Un surâs în plină vară -, dar dacă tendința aceasta va fi adâncită, dacă se va pătrunde la esența fenomenelor sociale și morale, cinematografia noastră va avea mult de câștigat. Oricât ar strâmba din nas unii rafinați și unii “stiliști”, linia de creștere a filmului românesc trece prin punctul de control al sincerității și autenticității.
