Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Casa dintre câmpuri


   Iată un film care la prima vedere pare supărător de banal, de convenţional. Reţineţi bine aceste cuvinte „la prima vedere” şi „pare”. Filmul se vrea film „de dezbatere” de tip Puterea şi adevărul sau Clipa. Adică urmăreşte o mare nedreptate până la urmă îndreptată. De unde vine aici infamia? De la cei doi şefi ai unei cooperative rurale care construieşte o vastă instalaţie de irigaţie. Preşedintele cooperativei şi tânărul, destoinicul, harnicul inginer se urăsc de moarte (se iau şi la pumni, uneori). E drept că orgoliul, vanitatea de a se socoti proprietar pe întreprindere ca pe o moşie personală este un sentiment deseori ales şi mult agreat de autorii de scenarii româneşti. Numai că o asemenea dramă pare cam neverosimilă. Acea rivalitate de tip burghez există, desigur, dar niciodată nu singură, ci altoită pe motive mai consistente. Afară de asta ea e, la primul nivel al poveştii din filmul Casa dintre câmpuri, şi cam absurdă. Căci cum credeţi că preşedintele îl combate pe inginer? Sabotându-l. Nedându-i bani, materiale, oameni şi făcându-l să ajungă la dezastre. Dar oare aceste dezastre nu se sparg, în primul rând, chiar în capul preşedintelui? Să bazezi totul pe ură din fudulă megalomanie parcă este cam mult. Dar să bazezi totul pe imbecilitate, pe gogomănie asta pare nu cam mult, ci prea mult. Totuşi, pe măsură ce firele conflictului se împletesc, descoperim şi alte explicaţii. După ce preşedintele îi face vânt inginerului, treaba se drege, lucrarea e dusă la capăt, felicitată, premiată. Asta pentru simplul fapt că preşedintele dă, în loc să refuze, mijloacele (bani, materiale, oameni) şi lasă lucrurile să meargă conform planurilor, ideilor, metodelor întocmite chiar de inginerul urât! Aşadar, acea „tâmpenie” aparentă fusese doar provizorie, temporară, până la înlăturarea rivalului căruia, odată eliminat, îi va fura conştiincios concepţiile. Interesant. Prostia are multe funcţii în societăţile omeneşti. Practicată cu... inteligenţă şi... măsură, ea devine o tehnică „lucrativă” (cum se zice azi). Victimei – inginerul este anchetat - i se găsesc numeroase nereguli şi i se impută vreo 200 mii de lei. Pe ce bază? Iarăşi interesant. Pe bază de nevastă. Contabilul cooperativei (interpretat de Mircea Diaconu) e amorezat lulea de iubita inginerului (Tora Vasilescu). Contabilul va ticlui cifrele în regsitre aşa încât să-şi bage inamicul la puşcărie. Scriptele „vorbeşte” clar că 2 cu 2 fac patru. Iar povstea filmului ne arată că nimic în lume n-ar fi în stare să dărâme matematica contabilitate a unui dosar acuzator. Calomnia prin cifre este o metodă inexpugnabilă în industria modernă. Ceva mai mult. Aceste scamatorii vor fi executate astfel încât, dacă cumva se încearcă a se demonstra şarlatania, actele falsificate vor „trage”, vor băga la apă şi pe alţi şefi. De aici o sublimă solidaritate între asociaţi.
     E interesant cum iubita (ulterior soţia) inginerului e exasperată pentru că  soţul ei refuză să-i dea cea mai mică explicaţie a infamiilor care i se înscenează. Pare o greşeală de iscusinţă cinematografică a autorilor filmului. Şi nu e. Căci bietul om nu are ce explicaţii să dea! El ştie doar atât că i s-a montat asta pe bază de acte trucate. Care au fost şmecheriile contabile, care a fost şarlatania, el nu ştie (ăsta e marele atu al maiestăţii sale contabilul).
     Intersant e felul în care „dreptate se va face”. Nu prin explicative contra-anchete. Nu. Şefii vor „ierta”. Asta le dă ifos şi, mai ales, asta muşamalizează. Dar care e oare adevărata cauză care a dus la această şireată iertare? Foarte interesant. Şi plăcut. Ca şi în acele Trei scrisori secrete (în regia lui Virgil Calotescu) aici au lucrat subteran, dar infailibil, masa, masele de muncitori anonimi, nevestele lor, prietenii lor, toţi. Acea majoritate (deloc silenţioasă) de oameni simpli. Sunt în film câteva secvenţe admirabile (festivitatea ratată printr-o singură voce care face, vrăjitoreşte, întreaga asistenţă să se întoarcă şi să plece in corpore acasă, să părăsească estrada de autofelicitări). O altă scenă extraordinară e când treizeci de neveste îl rup în bătaie şi-i rup hainele contabilului viclean.
     În sfârşit, filmul are şi un fel de apoteoză. Inginerului, care acum lucrează pentru a face să devină fertil un teren îngrozitor de sec, de nisipos, i se spune că va fi repus în drepturi şi că poate să se întoarcă la vechiul său loc de muncă. La care inginerul răspunde cu mândrie că n-a fost niciodată scos din drepturi. Că el pururea se va socoti în drept să facă tot ceea ce face azi cu pământurile sterpe. Oricât de mult vor încerca alţii  să-l împiedice, munca lui e bună, frumoasă şi utilă.
     Personajele din Casa dintre câmpuri – preşedintele (Amza Pellea), inginerul (Mircea Daneliuc), contabilul (Mircea Diaconu), eroina (Tora Vasilescu, mai ales ea) – sunt interpretate uimitor. Ţin minte când Tora Vasilescu, încă debutantă, juca în Cursa. Un personaj mereu sfios, fâstâcit, încurcat. Un personaj greu. Spuneam atunci că  nu ştiu încă dacă ezitările ei provin din adânca înţelegere a rolului sau din stângăcie personală. Acum ştiu. Personajul ei e plin de tăceri, de căderi pe gânduri, de întoarceri la energie, la certitudine, care arată cât de bună artistă este.
     Romanul după care s-a făcut filmul se numeşte „Preţul dragostei, al credinţei şi al urii”, pe care autorul cărţii, Corneliu Leu, l-a ecranizat, iar regizorul Alexandru Tatos l-a filmat.

 
(România literară, 16 octombrie 1980.)

Tags: alexandru tatos, casa dintre campuri, cronica de film, d.i. suchianu

Comments: