Fiecare dintre ultimele filme ale lui
Sergiu Nicolaescu s-au dorit recapitulări de senectute ale unei opere complexe menite a-l impune prin evi pe spiritus re(fle)ctor, pe creatorul de geniu cu avatariile sale. În
Orient Express (2004), Sergiu lua chipul emfatic, grandilocvent al prinţului Moruzzi, trăind din amintirea tinereţii tumultuoase întruchipată de Dan Bittman, cel cu albumele holografice Banii vorbesc ("Banii vorbesc, Banii vorbesc,/Unii te ridică, alţii te lovesc etc") sau Stai în poala mea, hit hâtru al cărui refren plin de substanţă nu mi l-am putut scoate din minte în timp ce-l vedeam pe Bittman în rolul unui Nicolaescu mai tânăr şi mai rock: "Stai aşa, stai aşa, stai aşa în poala... mea". În
Supravieţuitorul, tinereţea de cursă lungă a comisarului Moldovan era revizitată cu ajutorul actorului ceh Petr Falc, care printr-o fină prestidigitaţie vorbea cu vocea viril scrâşnită a pistolarului interbelic, spaima legionarilor conduşi, adesea pe ultimul drum, de Paraipan (Gheorghe Dinică). Ce nu mai poate comisarul la senectute, poate fostul model Petr Falc, oricum ar fi, chiar pensionat, comisarul atrage femeile frumoase, care roiesc în jurul lui precum muştele cântând cu spor. Olimpiada geriatrică continuă şi în
Carol I, unde Nicolaescu, plictisit de atâtea sosii, îl prezintă pe Sergiu Nicolaescu, un Carol de tinereţe puţin cărunt, cu barba neagră, postişă lipită al naibii de prost, ca o bucată de hârtie igienică de popou - trebuie să recunoaştem că mult mai prost îi stătea lui Alexandru al II-lea. În docudrama nicolaesciană, Nicolaescu îl interpretează pe Nicolaescu, care-l joacă aproape postmodern pe Carol I, care graţie lui Nicolaescu a redobândit demnitatea deplină, cea pe care ţi-o conferă un film bine realizat pentru eternitate, un film ca un epitaf. Istoria rescrisă de regizor după chipul şi asemănarea sa devine, paradoxal, istoria lui Nicolaescu în intepretarea lui Carol I, unde, pentru a face istoria să plângă în pumni că nu l-a încarnat direct în Carol I, el mai adaugă şi film documentar. Toate aceste avataruri carolingiene spun poezia pe de rost, se aşază elocvent în cadru, spun fraze memorabile şi privesc melancolic în zare, unde se află ireverenţioasă posteritatea, femeia care se lasă cel mai greu cucerită. Într-una dintre scene, Carol I se plimbă aiurea pe coline cu sabia în mână, nu belicos scoasă din teacă, s-ar fi putut opri ca un grigorescian păstor să se sprijine gânditor în ea fără ca acest lucru să te mai mire. Scena votivă s-ar putea intitula: "Carol meditează". Pe patul morţii, are loc o scenă înduioşătoare, intimistă. Carol mărturiseşte soţiei plângăcioase, Regina Elisabeta (Marina Procopie), dificultăţile prin care a trecut, apoi se scoală din pat în cămaşa de noapte şi, pentru că nu era suficient de belicos sfârşitul, trage sertarul şi vede un pistol. Gândul sinuciderii îl fulgeră pe loc, dar renunţă scârbit, putem vedea pe etajeră şi medicamentele, o supradoză din orice ar putea rezolva la fel de bine totul, dar ultimul cuvânt n-a fost spus. În cămaşa de noapte, dar fără scufie, Carol Nicolaescu se îndreaptă spre fereastra cu vitraliu, unde-n colţ un fulger îl aşteaptă. Afară e furtună, natura se zbuciumă asemeni lui, dar nici asta nu e de ajuns, aşa că, fără teamă de pneumonie, Carol Nicolaescu iese afară în ploaie. Filmat de sus, chipul său dobândeşte profilul martiriului pentru ţară, popor şi cinematografia română. E decis, va fi pneumonie sau orice ar decurge dintr-o răceală zdravană. Pentru patrie. În următoarea scenă e mort, în acelaşi pat, familia îndoliată la picioare, printre care şi angelica, viitoarea regină Maria (Andreea Măcelaru Şofron), cu care Carol Nicolaescu schimbă priviri pline de tandreţe. Ferdinand (Geo Dobre) pronunţă duios apelativul "oncle". Totul s-a adunat aici: pistolul, medicamentele, fulgerele, furtuna, cămaşa de noapte ca a condamnaţilor, Carol în ploaie şi mort în pat, într-un cuvânt apoteoza. Stop cadru. Este tot ce poate da mai bun Sergiu şi parcă auzi cuvintele sfidătoare plutind în jurul candelabrelor: "Mă veţi plânge, nerecunoscătorilor pentru că un regizor ca mine se naşte o dată la 1000 de ani." A aborda serios critic un film postdecembrist de Sergiu Nicolaescu devine într-un anume fel ridicol şi în cel mai bun caz futil pentru aceste triste panegirice pe care şi le oferă regizorul cam o dată la doi ani. Cu toate aceste riscuri, voi încerca o schiţă. Regizorul comite o intenţionată eroare când pune pe acelaşi plan cu filmul documentar extras din cadrul Arhivei Naţionale de Film propriul său film, făcut acum câteva decenii, care aspiră astfel la aceeaşi demnitate documentară, oferindu-ne un avatar al lui Carol I, Sergiu Nicolaescu. La fel de grav mi se pare faptul că reputatul istoric Ion Bulei, alături de Stelian Ţurlea, semnează o carte serioasă, „Carol I, un destin pentru România” (Ed Rao, Bucureşti, 2009), unde pe copertă nu apare câtuşi de puţin regele Carol I, ci Sergiu Nicolaescu din film. Istoricul semna o altă carte, „Viaţa cotidiană în timpul lui Carol I”, unde regele apărea pe copertă ca efigie a unei epoci şi expresie a edificării României moderne. Mi se pare o impostură această stupidă încercare de substituţie simbolică, figura crescătoare a lui Sergiu peste cea a regelui de care se leagă prima Constituţie a ţării şi Războiul de Independenţă. În filmul documentar este preluat în cheie expresionistă şi un episod al răscoalei din 1907, utilizat la vremea lui într-un alt film al lui Sergiu Nicolaescu ca argument antidinastic, dar şi împotriva partidelor istorice, acum menit să facă istorie alături de "realizărilii" nicolaesciene. Ruperea de context creează nu numai un defazaj hilar, cu scene patriotice, de gen, în stilul Povestirilor istorice ale lui Dumitru Almaş, cu cuvinte memorabile, cu un Carol Nicolaescu care scrâşneşte din dinţi la fiecare replică şi cu patrioţi de operetă turnaţi în decor ca în carele alegorice ale şedinţelor de partid sau vizitelor de lucru, dar subliniază şi impostura grosolană, alibiul dinastic conferindu-i lui Carol Nicolaescu ceea ce-i lipsea, un cal între picioare şi o goarnă în mână. Filmul este de nefrecventat ca documentar, un soi de istoric traversează scena şi ne explică ce şi cum, în timp ce, imperturbabil, regele îşi vede de-ale lui, îngândurat, aşa cum crede regizorul că trebuie să fie un monarh în faţa camerelor de filmat. În timp ce istoricul îşi face meseria şi ne povesteşte despre isprăvile monarhului şi contextul politic complicat, Carol Nicolaescu stă fie la birou, fie se plimbă, fie ascute creioane, însă orice ar face, alăturarea celor doi este de un grotesc iremediabil. Metoda a încercat-o şi
Mircea Veroiu în ecranizarea sa din 1995 după „Craii de Curtea-Veche”, romanul lui Mateiu I. Caragiale, cu un efect lamentabil, ca şi în cazul de faţă. Puţin lipseşte ca istoricul să nu se ciocnească de rege, desigur cei doi şi-ar cere scuze, fapt pe care istoria l-ar putea consemna, desigur cea scrisă de Carol Nicolaescu, regizorul tuturor românilor.
