Cântec pentru fiul meu a fost ultima premieră a anului abia încheiat, cea de a 32-a, deci, a unui an record în privinţa producţiei noastre de film. Tot cu acest film am fost puşi celui de-al cincilea debut în regie al anului. Dacă primii patru —
Ada Pistiner,
losif Demian, Lucian Mardare, Radu Gurău — proveneau fie de pe platourile Buftei, unde şi-au câştigaţ îndelungate ştate de cineasti ca regizori secunzi sau ca operatori, fie de la Studioul Sahia, având o prestigioasă practică de documentaristi, Constantin Dicu a făcut saltul de la micul la marele ecran. Se ştie că în multe cinematografii un contingent însemnat de regizori a fost recrutat din studiourile de teieviziune. O anume propensiune faţă de observarea cotidianuiui provenită din practica de reporter, o vivacitate stilistică determinată de observarea faptului viu par să fie caracterizante pentru narativitatea regizorului care a trecut de la televizor la cinematograf. Aceste câteva particularităţi sunt de altfel regăsite şi în debutul de care ne ocupăm acum. Ritmul filmului
Cântec pentru fiul meu este destul de alert. Personajul principal este chiar reporter de televiziune. Un reporter care s-a lansat pe drumul elucidării unui caz de ordin etic, dar şi profesional, destinat să conducă la deschiderea şi introducerea în întâmplările decupate din realitate şi care s-ar dori relatate ca într-un cinedocument. Dar autorii filmului par să fi fost preocupaţi cu prioritate să capteze atenţia afectiva a spectatorului, aşa încât se rezumă la înlănţuirea unei serii de întâmplări surprinse doar în aparenţa lor, fiind care mai de care mai «duioase» şi mai lacrimogene, dar lipsite de profunzimea observaţiei şi a contextului şi nedezvoltându-se ca atare în plan dramaturgic.
Curiozitatea frenetică a acestui reporter tv — o curiozitate pe care autorii o consideră pe semne suficientă pentru a deveni caracterizantă pentru întreaga lui personalitate şi atât de vastă încât să scutească personajul de a-şi divulga alte date — conduce, printr-o evoluţie săltăreaţă, dezinvoltă, şi de fapt cu nimic implicată, la «descoperirea» unui falsificator de inovaţii, a unui vânător de câştiguri nemeritate (personaj iarăşi redus doar la o funcţie de pseudo-simbol malefic). Aceeaşi curiozitate nealimentată de argumente şi neintegrată în evoluţia şi în logica dramatică face să se perinde prin film, şi deci şi prin faţa spectatorului, tot felul de întâmplări reţinute doar în ceea ce constituie «elementul lor de dosar», adică printr-o concizie care nu poate ascunde sărăcia contextului dramaturgic. Ni se arată că ar exista o eroare judiciară, o excludere din partid, o detenţie neîntemeiată, un accident de muncă mortal, un copil orfan, o întâlnire cu fosta iubită care în loc să contribuie la elucidarea întâmplării o îngreunează, o sinucidere... ce-ar mai lipsi oare din arsenalul fişei tehnice a melodramei de serie? Reporterul se dovedeşte a fi molipsit de moda detectivismului, dar este supravegheat îndeaproape de ochiul expert al politiştilor de profesie, molipsiţi la rândul lor de moda (sau de necesitatea) travestiului.
Autorii, după ce ne aduc la cunostinţă toate aceste întâmplări, s-au ţinuut tare şi nu au vrut să ne strice prea mult dispoziţia. În consecinţă, au optat pentru redarea lor pe un ton voit şugubăţ, au dirijat comportamentul personajelor ca într-o veselă micro-scenetă tv, şi, deşi reporterul este obsedat de gravitatea cazului investigat — şi cum nu ar putea fi în fala atâtor erori care ar presupune tot atâtea drame? — se poartă copilăreşte, dornic parcă mai degrabă să provoace râsul decât plânsul; iar dialogul cu soţia sa, o răsfăţată cicălitoare, dar care altfel nu există nici în fiim şi nici în viaţă, «ea nici nu lucrează, nici nu gospodăreşte», dialogul lor deci se desfăşoară à-la-manière-de-Tanţa-şi-Costel dar fară ochiul protector al ironiei detaşate, alunecând mai curând către prostul gust. Muzica, cu rol de prim-plan în enunţarea sentimentelor şi marcarea momentelor cheie, este voit agreabilă, compusă pe ideea că «viaţa merge înainte», tot aşa cum filmul se încheie într-o scenă obligatoriu optimistă, printr-o imagine metaforică şi viu colorată a unui patinoar animat de joaca copiilor. Nu aş dori să rezulte din cele spuse o pledoarie pentru separarea genurilor, dar redarea fără discernământ şi fără gradaţie a unor fapte grave, unele chiar tragice, pe un ton hilar-săltăreţ, lipseşte filmul de riscuri, dar şi de şansele la public a unei (melo)drame, şi de riscul dar şi de prestigiul unei investigaţii cu adevărat realiste.
