Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Când polimerii erau regi


     Filmele îşi au, şi ele, soarta lor. Când am văzut, în '85, filmul lui Nicolae Opriţescu, Sezonul pescăruşilor, la una din acele proiecţii „neoficiale” organizate de regizor la Buftea — nu credeam că el o să aibă o soartă atât de tranşant nedreaptă. Credeam că, totuşi, „până la urmă o să i se dea drumul”. Nu i s-a dat. Filmul avea să iasă pe ecran abia în toamna lui '90, când — soartă de două ori nedreaptă — va avea de înfruntat un „indice de aşteptare” cu totul disproporţionat, am întâlnit spectatori care, văzându-l — puşi în mişcare mai ales de o fioroasă reclamă t.v. —, declară că nu înţeleg de ce a fost interzis... La rândul lui, cronicarul, în loc să privească filmul ca pe un posibil „obiect de arta”, aşa cum ar fi făcut-o la premiera din '85, îl priveşte acum, reflex, din unghi politic, pentru că de acest unghi se leagă şi soarta filmului şi aceea a regizorului.
     Câteva date despre Nicolae Opriţescu: a studiat, patru ani, regia de film în Franţa; în 1973, la 26 de ani, a revenit în ţară, ca asistent la I.A.T.C., unde tot asistent va rămâne vreme de 15 ani, deşi, citim într-o confesiune a regizorului, „eram singurul din catedră cu doctorat în filosofie la Sorbona”; dar cui îi păsa de Sorbona, când criteriile de promovare treceau prin cu totul altă parte? Sezonul pescăruşilor, realizat în '84, este al doilea lungmetraj al lui Nicolae Opriţescu (primul a fost Vis de ianuarie). „După Sezonul pescăruşilor am fost pe lista neagră a cinematografiei române, nu ca o metaforă, ci la propriu; nu mai aveam voie să fac niciun film, nici chiar comenzi, adică filme industriale”. În '88 regizorul emigrează în Franţa. „Între ianuarie '85 şi septembrie '88 am scris şi înaintat peste o sută de memorii, cerând să se facă dreptate filmului Sezonul pescăruşilor, deşi ştiam foarte bine că toate sunt în zadar...”
     Senzaţia, revăzând, azi, Sezonul pescăruşilor, este în primul rând aceea de film blocat la jumătatea unui drum. Este evident faptul că el n-a fost pornit cu gândul „totul sau nimic” şi că n-a fost conceput, iniţial, ca un film sinucigaş. Dimpotrivă, el şi-a asumat, din start (scenariul Constantin Munteanu) o foarte precisă doză de compromis (ea poate nedumeri, azi, „spectatorii naivi”, care nu se aşteaptă s-o descopere şi într-un film „interzis de cenzura comunistă”). Dintre piesele-şablon inserate în mozaicul filmului, dintre miturile unei false actualităţi, cărora filmul le face respiraţie artificială, amintim doar unul: ieşirea din criză a întregii poveşti se produce datorită intervenţiei spectaculoase a unui personaj cu energie de Prospero: secretarul de partid. Cel mai înţelept personaj din combinat, omul care pune lucrurile la punct, restabileşte adevărul, face să învingă dreptatea. Acestui masiv şablon al filmului, regizorul îi opune, inspirat, forţa de rezistenţă a interpretului: un monstru de naturaleţe, ironie şi vitalitate — George Constantin. În mod normal, „cenzura comunistă” ar fi trebuit să se declare fericită de viabilitatea pe care o capătă, în film, minciuna necesară. Doar că departajarea dintre compromis şi necompromis este foarte netă. Regizorul a refuzat să amestece lucrurile. Într-o mare porţiune, eliberat de compromis, filmul închide în el o periculoasă parabolă: destinul unei generaţii de intelectuali, abandonul în braţele puterii, trădarea de sine, anularea personalităţii într-un context dictatorial.
     Şi totuşi, în ciuda gravităţii lui de fond, poate că filmul ar fi reuşit, până la urmă, să treacă, dacă în el n-ar fi existat, absurd, în ochii aceleiaşi cenzuri, un fitil care, odată aprins, ar fi condus, în mod sigur, la o explozie (termenul care se folosea în mod curent era acela de „bubuială”).
Într-adevăr, cum să prezinţi unei spectatoare savante de renume mondial un film în care un cercetător, inginer chimist, îi spune unui şef care-i fură munca pentru o falsă teză de doctorat: „N-am să permit să folosiţi cercetările mele!”... Chiar dacă cercetările nu privesc în film „polimerii”, tema de cercetare e aceeaşi: răsturnarea valorilor, doctoratul ca o mare potemkiniadă. Microcosmosul filmului reproducea incomod macrocosmosul: inginerul-şef semidoct, care abuzează de munca altuia, e un dictator al acelui combinat; cercetătorul de valoare îşi cedează munca şefului, ca să-şi creeze, în schimb, „condiţii de cercetare”, un turn de fildeş din care, însă, puterea îl poate smulge oricând. Viaţa ca un troc: „pentru asta m-aţi numit şef de laborator, mi-aţi dat casă, bursă”... Şi apoi, ideea că „Totul e să ai curaj! Oamenii nu trebuie să se lase cumpăraţi!”
Eliberarea de minciună, recuperarea timpului pierdut se produc, în viziunea regizorului, într-un spaţiu voit convenţional, un spaţiu al libertăţii (marea, vacanţa), un hotel-sanatoriu populat de personaje livreşti, încărcate de valoare simbolică. Linia melodică gravă a filmului se intersectează, din loc în loc, cu imagini sprinţare de comedie roz, din alt film; filmul tinereţii neştiutoare, sigure de eternitatea ei („decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind”, se cântă, nu întâmplător, într-o secvenţă a acelei vârste). Cuplul de îndrăgostiţi care „trăiesc murind”, cele două personaje care trăiesc două epoci foarte diferite ale propriilor personalităţi, sunt rezolvate cu brio de Carmen Galin şi Dan Condurache. Distribuţia are relief şi putere de convingere (personaje marcante: Gina Patrichi o imagine a „feminităţii nevrotice”, dar şi a unei naturi generoase; Dorel Vişan — în personajul cel mai antipatic al filmului, un as al simpatiei).
     Cea care îi conferă filmului unitatea de stil e imaginea; autorul ei, Petre Petrescu, şi-a cucerit, prin Sezonul pescăruşilor un loc în primul eşalon valoric al operatorilor noştri. Filmul capătă, prin imagine, o tuşă verzuie, transparentă, ca şi când tot ce se petrece s-ar petrece într-un acvariu (înrudit cu acela aruncat peste bord în film), ca şi când toată povestea ar fi văzută, cu detaşare intelectuală, prin pereţii de sticlă ai acelui acvariu, în interiorul căruia istoria face, fără anestezie, experienţe dureroase cu nişte bieţi oameni.
     Nu trebuie uitat că Sezonul pescăruşilor este doar al doilea film al unui regizor adevărat, un regizor, de atunci încoace, împiedicat să mai lucreze.
Iată de ce am revăzut, în '90, filmul (într-o sală mizeră de pe Bulevard, în care nu s-a schimbat nimic, decât leii în plus la intrare) cu un gust atât de amar: pentru tot ce a fost, dar şi pentru tot ce n-a fost să fie vreodată...
 
(vol. „Cinema şi nimic altceva”, 1995)

Tags: cronica de film, eugenia voda, nicolae opritescu, sezonul pescarusilor film

Comments: