Desigur că nici
Ioan Grigorescu, scenaristul, nici
Manole Marcus, regizorul acestui film interesant, nu s-au gândit cu tot dinadinsul să aducă o contribuţie la studiul freudian al visului, deşi recitind, să zicem, capitolul despre „materialul şi izvoarele visului" din
Die Traumdeutung (Interpretarea visului) şi în special paragraful despre „recent şi indiferent în vis", s-ar putea întreprinde (o elocventă cercetare analogică în raport cu scene şi secvenţe din film. Sigmund Freud dă la tot pasul exemple și începe cu : „1. Fac o vizită într-o casă, unde nu sunt lăsat să intru decât cu multă greutate etc. ...
Izvor: Convorbire în ajun cu o rudă, care aşteaptă de la mine îndeplinirea unui serviciu cerut etc...." Analogă e una dintre situaţiile-cheie ale filmului : sarcina primită de tânărul utecist cu numele conspirativ „Canarul", în timpul grevelor petroliştilor din anii '30 şi eforturile disperate ale acestuia de a o duce la bun sfârşit. Şi el bate la o uşă şi e primit după multe insistenţe, în căutarea tovarăşului de luptă căruia trebuie să-i incredinţeze un mesaj decisiv. E vorba şi aici de un fapt trăit recent, care trece aproape oa atare în vis, alături de altele figurate în simboluri. Necăutată, această coincidenţă cu încercările de interpretare teoretică ale visului, conferă un plus de exactitate psihologică filmului, mai precis personajului său central, care retrăiște evenimente mai apropiate sau mai îndepărtate în timp, într-o stare de vis, accentuată progresiv de aşteptatea eroică, până la sacrificiul suprem, în gerul cel mai aspru, la picioarele unei sonde, a unui tovarăş care nu va să sosească niciodată.
Dar, aşa cum spuneam, scopul autorilor nu a fost acela de a susţine sau confirma cinematografic anumite teze ştiinţifice, ci acela de a da un produs cultural, dacă nu artistic, iluminând o pagină din istoria luptelor greviste conduse de comunişti. Naraţiunii directe, scenariului aşa-zis liniar, li s-a preferat procedeul unei reconstituiri în cercuri concentrice, dinamizată de impulsurile retrăirii în şi prin vis. Dificultatea cea mai mare a stat în găsirea legăturilor expresive între faptele trăite mai demult și cele mai recente, între amintirile mai vechi şi cele imediate, între evenimentele evocate realist, aproape tale-quale, fără nici o alterare, şi cele sugerate prin simboluri sau metafore. Soluţia a fost diferenţierea cromatică a secvenţelor, păstrate în color sau virate, pentru a face sensibilă acumularea și ordonarea feluritelor straturi ale memoriei. Ceea ce nu se poate spune că a reuşit cu o claritate perfectă, în montajul de ansamblu, pentru toate categoriile de public.
În schimb, numeroase momente şi scene, luate în parte, dobândesc o forţă de expresie deosebită și mă refer mai ales la „amintirile din închisoare la exerciţiile de dresare a câinilor poliţişti, la imaginile sondei și ale viscolului, veritabil personaj sonor și visual. Asemenea fragmente au o valoare de-a dreptul antologică, în cauză trebuind să fie chemată şi bravura operatorului
Al. Întorsureanu.
Ceea ce se poate reproşa regizorului e că nu a adus la același grad de sugestie poetică şi scenele de masă, situaţiile direct „politice", care păcătuiesc printr-o anumită cruditate a imaginii, insuficient transfigurată. De aici, şi absenţa unui necesar patos revoluţionar, a unei călduri umane mai largi, dincolo de drama personajului principal, analizată cu subtilitate şi pregnanţă, aceasta chiar dacă nu atinge dimensiunile tragediei.
Poate că relativa răceală a filmului se datoreşte şi interpretării lui Florin Gabrea, bine ales ca „mască" fundamentală, dar mai sărac în inflexiuni şi în nuanţări ale fizionomiei. Ceilalţi interpreţi, mai mult sau mai puţin episodici — de la
Mircea Albulescu la
Jean Constantin, de la
Maria Rotaru la
Violeta Andrei şi Anna Szeles — au întregit cu fidelitate „caracteristică'", galeria umană, socială, a epocii.
Prin
Canarul şi viscolul — căruia nu i se poate trece vederea nici coloana sonoră, asigurată cu perspicacitate de Dan Ionescu — regizorul Manole Marcus îşi demonstrează o anumită capacitate de primenire a mijloacelor de comunicare, aplicând cu măsură şi uneori cu eleganţă procedee noi, fără să cadă în gratuitatea exhibiției tehnice. E unul dintre puţinii noştri cineaşti despre se poate spune că se află în progres de la un film altul, de la
Cartierul veseliei la
Canarul și viscolul, trecând prin experienţa
Zodiei fecioarei.