„Cale liberă” – cronică de film

     Suntem dornici de subiecte senzaționale? lată un subiect de înaltă senzație construirea primului metrou românesc, în ciuda unor în­doieli, ezitări, greutăți reale. Suntem sensibili la subiecte banate? lată un subiect de înaltă banalitate: un bărbat se îndrăgostește de o femeie, „Falling in love”, dar „ei” nu sunt De Niro și Meryl Streep, ci Emil Hossu și Enikö Szilágyi-Dumitrescu. El constructor, ea proiectantă. Același loc de munca, același termen general de livrare, doar soluțiile lor tehnice diferă. Cu cât mai îndârjită apărarea punctului de vedere, cu atât mai slabă rezis­tența la sentimentul ce-i invadează pe amân­doi, precum apa, zidul ce trebuie reconsoli­dat. Șuvoiul din subteran e oprit la vreme, cu prețul unor ore de maximă încordare; tot în­cordare, dar până la urmă cu bucuroasă capi­tulare, iubirea învăluie protector umerii femeii energice: priviri severe, ascunse în spatele ochelarilor cu rame moderne, (rol de compo­ziție, strălucit realizat de Enikö Szilágyi-Dumitrescu) inflexibilitatea convingerilor sub o superbă frunte feminină făcută parcă nu să înfrunte adversități, ci să fie mângâiată. Si, to­tuși... Acest „și totuși” care e viața construc­torilor cu rarele ei clipe de răgaz, mai ales în prima linie a frontului, cu duritatea condițiilor înăsprind caractere, a timpului ce nu aș­teaptă pentru ca milioanele de oameni pe ei îi așteaptă, de fapt construcția lor, a noastră, nu avem drept să-i amânăm, să greșim, să ris­căm, miza imensă, dacă rezistă în asemenea situații atunci, da, asta-i dragoste, nu glumă — iată redus la câteva cuvinte miezul acestui modern cinema. Condensat, esențializat, ex­pus astfel la o analiză de laborator, mai rămâne oare ceva din parfumul original? Eu cred că rămâne, pentru că asemenea filmului regizat de Nicu Stan (colegul nostru nedrep­tățit, din păcate, printr-o eroare pe care o re­gretăm — o explicație la un clișeu apărut în numărul trecut al revistei care îi atribuia alt­cuiva realizarea filmului Cale liberă) nu atât cuvintele dau tensiunea momentelor cât încărcătura subtextului, căldura și valoare ges­tului adus în prim plan, a privirii ce fulgera înțelesul, mascând, bărbătește, emoția. Ca în secvența dezamorsării unei vechi bombe gă­sită în subteran („Veche sau noua, bomba-i bombă” se teme femeia) când, cu migala de ceasornicar, însoțindu-și acțiunea periculoasă cu un nonșalant fluierat („Cât fluieră nu e rău”) genistul lui Dorel Vișan lucrează cu nervii noștri ca cel mai iscusit trapezist. Cât ține strâns volanul basculantei, ca să nu o ia la vale, peste bomba, Emil Hossu — și el într-o compoziție bine temperată, între auste­ritate și fermecătoare tandrețe — lac de su­doare, omul își stăpânește perfect spaima. Când pericolul e îndepărtat, obrazul frumos a îmbătrânit cu câțiva ani, părul i-a albit în câ­teva minute, ca după o crâncenă bătălie. Lupta cu natura — tema pe care Nicu Stan știe s-o înfățișeze atât de expresiv, dinamic în imagini de autentic cinema ca acelea din Furtuna în Pacific.
     Și alt moment — în alt fel senzațional, și anume prin adevărul lui psihologic subtil nu­anțat, în ciuda aspectului de austeritate spec­taculara în care e tratat cinematografic. O frumoasă macaragistă (Ruxandra Bucescu), iubește în tăcere pe inginer, toți își dau seama, în afară de cel în cauză. Toți, însem­nând și tânărul care o adoră pe fată cu gându­rile aiurea. Foștii colegi se revăd după o vreme, Florina îl întreabă despre El, e ge­loasă pe proiectanta care îi e mereu în preajmă, băiatul, iritat, o pune la punct, „Las-o pe proiectantă. Nu-i treaba ta!” Pauza în care îndrăgostită, încercând să găsească ceva să repare, spune cu stângăcie: „Nu fi prost, a trecut atâta vreme...”, îl mângâie cu tandrețe prietenească, și băiatul prinde curaj: „Florina, și cu noi cum rămâne?” Acest „noi” rezumă sensibil o întreagă stare, relație, spe­ranță până la urmă realizată. Și așa senzațio­nalul se amestecă ades Cu banalul, uneori își schimbă locurile, raportul între ele devine complex, dinamic, într-un cinema — repet, modern, un cinema al situațiilor trăite de omul de azi în acest straniu, complicat ames­tec. Eroismul devine ceva cotidian, obișnuit, firești par nopțile de efort supersolicitant, “noaptea minunilor și a încercrilor” glu­mește unul dintre constructori, noaptea în care echipa recuperează întârzierile provocate de o soluție greșită (sau poate nu,) dar pe care echipă întreagă și-o asumă bărbătește. Firești par și orele de veghe ale femeii, pico­tind de somn alături de termosul cu cafea caldă pentru El, când se întoarce, femeia ce-și așteaptă bărbatul dintotdeauna și me­reu altfel. O Ana a meșterului, dar Manole nu-și va mai sacrifica iubirea, o va face părtașă pe viață, la bine și la rău, în sacra lege a căsniciei de milenii și totuși atât de „la zi” înțeleasă. La rândul lor, sentimentele capătă o aură de mister, un fior metafizic, frumos spo­rit și de discreția sugerării biografiilor (uneori chiar până la neînțeles, cum e apariția acelei încântătoare fetițe — mai mult un simbol). Alteori misterul rezultă din imaginea lui Mihai Truică filmând în subteran, în tonalități de un albastru grav, neliniștitor și însoțește cu exuberanță solară, ieșirile îndrăgostiților în na­tură, la Măgura, cu uriașele ei sculpturi în plein air; „semne cosmice” le numește con­structorul. Opere pe care autorii lor nu le semnează, lăsând posterității doar sufletul și talentul, truda investită în ele pentru ca oa­menii să se bucure din plin. Frumos gest al creației anonime, al construcției spirituale ori materiale, sugerând abnegația, generozitatea, altruismul. Scenarist (Romulus Lai), regizor (Nicu Stan), operator (Mihai Truica) — lor le-aș adăuga excelenta coloană sonoră semnată Bujor Suru și Viorel Ghiocel, ce valori­fică expresiva partitura a lui Dan Dumitran într-o ingenioasă reverberație a unor efecte electronice, alături de interpretă principat, Enikö Szilágyi-Dumitrescu — Emil Hossu (și toți ceilalți într-o distribuție bine gândită) — slujesc cu devotament și profesionalitate metafora devenită ideea întregului film: nobilă dăruire a oamenilor pentru oameni.
     Primul drum al metroului duce echipa constructorilor, dar duce și o tânără mireasă. Chiar două, în perspectivă! Cel care va pune punctul pe i e personajul interpretat de Mircea Albulescu: comandant sobru, calm, im­punător, asumându-și nu numai greutățile, dar și emoția bucuriei colective: „Nu vă ve­deți voi chipurile!”
     Filmul lui Nicu Stan asta face. Arată, cu dragoste și admirație, cu sobră recunoștință, chipurile constructorilor. Filmul portret at unei mândrii la scară națională: metroul.