​„Ca-n filme” – cronică de film

     Cinematograful s-a privit în oglindă când cu tandrețe (Noaptea americană — Truffaut), când cu nostalgie (Comedia mută — Mel Brooks) sau Nickelodeoanele lui Peter Bogdano­vici) când ironic, parodiindu-și poncifele (Joe Limonadă, Frankenstein jr.). În aria demolări­lor voioase pășește și al nostru Ca-n filme, propunându-și să tachineze șabloanele culese din recuzita filmului polițist. Recuzită univer­sală, agrementată local cu câte o vișinată spe­cialitatea casei, cu „poale-n brâu” ori cu zi­cale menajere copios citate de un bonom ce vrea să scrie scenarii, pe numele lui de film Arcadie Popescu. Protagonistul comediei noastre își prezintă intențiile, spectatorului, direct, în obiectiv: „Scenariul pe care îl scriu acum are de toate. Și dragoste, și lacrimi, și femei frumoase, și spionaj economic, și muzică, și umor.” Cu asemenea zestre genetică cine s-ar mai îndoi de succes? În nici un caz el, confecționeurul unor situații „ca-n filme”, surprins abia în final de întorsătura lucrurilor și confesându-se (din nou în obiectiv): „Pri­mul care a strâmbat din nas a fost regizorul” Ca să n-o mai lungesc, n-a prea plăcut la ni­meni. Dar nu mă las! Le arăt eu lor!"
     Spectatorul e interpelat cu haz tocmai când se ridică să plece, după cuvântul „sfârșit” — precedat de acel buclucaș „s-a”. Coperți ve­sele pentru o parodie scrisă inteligent de un cunoscut publicist, Liviu Timbus, — scenaris­tul unui reușit film de televiziune („Muntele alb"). El și-a gândit filmul ca o comedie a ero­rilor de fabricație în serie, cu toate secretele stassului scoase la iveală ca într-un Bildungsroman. Procedeu care ar fi putut incita verva unui spirit ludic. Exista în scenariul lui Liviu Timbus și o logică a „fanteziilor fără imaginație” produse de rețetarul brevetat și exista, paralel cu ele, portretul unui pasionat cercetător luat drept sursă de inspirație de către neinspiratul scenarist din film. Probabil că mai ales autenticitatea acelui portret al  unui om de știință l-a atras pe regizorul de vână realistă Manole Marcus, amintindu-i un mediu cu care se familiarizase în ecranizarea sa reușită după romanul lui Augustin Buzura, „Orgolii”.
     În bogata filmografie a regizorului exista însă și tendința comediei (Operațiunea „Mon­strul”) și a policier-ului (Cianura și picătura de ploaie). I se ivea acum prilejul de a le îm­bina într-o burlească parodică, un fel de „Cianura” în cheie satirică. Dar se vede că problematica serioasă l-a atras mai mult pe omul de film, diminuându-i pofta de joacă, de parodie. Și atunci centrul de greutate artistică a fost deplasat spre rolul biologului Adam, încredințându-l inteligentei interpreta­tive a lui Ion Caramitru. Farmecul actorului, eleganța și discreția jocului său modern, au pus și mai tare în evidență mijloacele rudi­mentare cu care e conturat personajul scenaristului de către un actor numai cu expe­riența estradei, Alexandru Arșinel: Ocheade și grimase, ba chiar și bâlbâieli cam greu de imaginat (un scenarist incapabil să pronunțe corect cuvântul „gamablobulină”). Între pa­rodie și sarcasm, între ironie și satiră, rolul putea fi plin de nuanțe, convingător chiar în desfășurarea ridicolului său, dacă încăpea pe mâna unui comic cu experiența cinematogra­fului. Actorul nu reușește — decât poate acci­dental — să smulgă râsul ce-ar fi sancționat superficialitatea personajului (fără a stârni confuzia cu cea a interpretării).
     Anemiindu-și în acest fel propunerea sati­rica a filmului, regizorului îi rămâne în com­pensație latura gravă; ea convinge, intere­sează, câștigă. Datorită, cum spuneam și per­sonalității lui Ion Caramitru, un actor care e de ajuns să apară În cadru pentru ca aerul să capete în jurul lui distincție intelectuală. Zâm­betul lui ironic pune în adevărata lumină nu numai ridicolul improvizațiilor „scenaristului” (efect urmărit de autori) dar și mijloacele ine­ficiente cu care e realizat acest ridicol. Un personaj cum e acela interpretat de Ion Cara­mitru ridică ștacheta exigențelor față de pres­tarea tuturor celor ce populează pelicula. Cu câtă grijă trebuie aleși cei care dau replica unui atare interpret și personaj!
     Dacă s-a discutat ades despre „umorul din filmele serioase” cred că n-ar fi lipsit de inte­res să se analizeze reușita unor portrete se­rioase în cadrul unei comedii. Cred că s-ar găsi chiar mai multe repere valorice decât în filmele dedicate exclusiv „oamenilor care ne trebuie”. Acest savant cu aerul lui ușor dis­trat, inteligent, pasionat de profesia sa, fără declarații exprese, absorbit de descoperirea unui înlocuitor vegetal al gamaglobulinei, veșnic întârziat la întâlnirile cu nevasta, chel­tuindu-și banii pe taxiuri, apare drept unul din cele mai simpatice și viabile caractere descrise în filmele de actualitate. Și asta exact acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin într-o parodie a confecției „vieții ca în filme”. Ciudate mai sunt și căile cinematografului, câteodată!
     Într-un dialog firesc, spiritual îl urmărim pe Adam-Caramitru cu tânăra soție de pe ecran, apariție fermecătoare schițată în contur subțire, exact, de Catrinel Dumitrescu. Mici dis­pute, urmate de împăcări conjugale, capricii dar și firești frecușuri ce alcătuiesc viața unui cuplu normal, nu stilizat ca-n filme asigură nota de autentic de grație și farmec la care aspira multe perechi din poveștile noastre contemporane. În alt rol feminin, Violeta An­drei evoluează cu sobrietate și ironie subțire, între Scilla și Caribda rolului.
     Este un rol dificil, ca orice rol dublu, de care actrița se achită folosind multiplele laturi ale talentului ei: rolul „femeii fatale” e interpretat cu o evidență și mereu hazoasă iro­nie, rolul „femeii uscate” e desfășurat sub semnul gravității, farmecului lipsei de farmec.
     O bună armonizare între personaje și ca­drul scenografic — Petre Veniamin — în care evoluează (apartamentul soților Adam, dar și interioarele ostentative ale unor confrați de breasla) ca și costumele Doinei Levința func­ționale, cu gust, se fac remarcate. Ce păcat însă că exact decorurile destinate fanteziilor parodiate — baruri unde se leagă și dezleagă ițele polițiste, alcovuri ademenitoare, etc. sunt înghesuite într-un colț de platou și filmate fără inventivitate. Unghiuri deformând fețele și decorurile, culori terne, fără a fi miste­rioase, urmăresc — presupunem — delimita­rea imaginarului de real. A oniricului de coti­dian. Dar convenția e acuzat impusă și anihi­lează exact intenția satirica. E de mirare că un operator talentat și cu experiența lui Ale­xandru Întorsureanu, n-a bănuit efectele con­trare pe care le-ar putea obține prin această forțare a perspectivei.
     Și iată că din nou ne întoarcem și spunem: Ce gen greu comedia!