Nu e deloc lesne de răspuns la întrebarea „ce merită să fie reţinut din producţia cinematografică românească anterioară momentului decembrie '89”.
În primul rând s-ar cuveni o precizare: linia de demarcaţie cinematografică nu este atât de fermă şi nici nu coincide cu cea politică. În anii '90 au continuat să apară filme intrate în producţie sub supravegherea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste — unele cu mici cosmetizări, altele cu modificări mai de substanţă, iar altele au fost abandonate după ce s-a mai muncit şi s-a mai investit în ele (vezi
Portret anonim, model necunoscut al lui
Dan Piţa). Treptat, au ieşit pe ecrane filme concepute integral fără ingerinţele cenzurii, deşi unele dintre ele continuau să fie tributare stilului metaforic, care în parte era o expresie a autocenzurii. După părerea mea, anul 2000 este adevăratul an de cumpănă al cinematografiei româneşti, anul 0 la propriu (nici o premieră românească) şi la figurat (primii paşi ai noii generaţii de cineaşti — scurtmetrajele lui
Mungiu, intrarea în producţie a filmului
Marfa şi banii de
Cristi Puiu).
Această delimitare în timp nu simplifică lucrurile pentru că lista de titluri „meritorii” a unui istoric de film va coincide doar parţial cu aceea a unui critic, reperele primului având o motivaţie preponderent obiectivă. Concret: istoricul nu poate omite din selecţia lui bornele de început ale unei etape (
Independenţa României – 1912, primul lungmetraj de ficţiune;
O noapte furtunoasă – 1942, primul film de ficţiune din producţia ONC;
Răsună valea – 1949, primul lungmetraj de ficţiune al producţiei socialiste); ale unei categorii (Tudor – 1963, primul titlu din seria „epopeii naţionale”), ale unei generaţii (documentarul
Apa ca un bivol negru – 1971, prima manifestare a generaţiei '70) sau ale afirmării internaţionale (scurtmetrajul de animaţie
Scurtă istorie – 1957, primul mare premiu internaţional), chiar dacă pentru asta, în unele cazuri, se trec cu vederea carenţe estetice, exagerări ideologice, deficienţe de tot felul. Cred că din aceeaşi listă nu pot lipsi încercările mai mult sau mai puţin reuşite (dar întotdeauna amendate de responsabilii ideologici) de aliniere la un limbaj cinematografic la modă, cum ar fi influenţa Noului Val francez în filme ca
Viaţa nu iartă (1959),
Duminică la ora şase (1965) sau
Un film, cu o fată fermecătoare (1966). După cum nu poate fi uitat
Puterea şi adevărul (1971), al cărui titlu mai potrivit ar fi fost „Minciuna şi adevărul” sau „Filmul jumătăţilor de adevăr” rostite pentru consolidarea imaginii conducătorului drept şi principial care nu comite erori, în schimb le dă în vileag pe cele ale predecesorului său. Ceea ce mi se pare extraordinar la munca cercetătorului–istoric este că pentru el filmele nu cad în desuetudine, nu se demodează, pentru că el le priveşte mai ales în contextul epocii în care au fost create.
Deşi criticul operează cu alte criterii, care aparţin de zona esteticului şi a limbajului cinematografic, multe dintre opţiunile sale se vor regăsi şi în lista istoricului: de la
Moara cu noroc la
Pădurea spânzuraţilor, de la
Reconstituirea la
Croaziera, de la
Nunta de piatră la
Secvenţe, de la
Meandre la
Iacob.
Dar de ce să nu ne gândim şi la o selecţie sută la sută subiectivă şi afectivă, una dintre miile posibile. Dintr-a mea, de pildă, n-ar lipsi comedioara muzicală
Alo?... Aţi greşit numărul (1958) în care debutau fraţii Tapalagă, pe atunci studenţi, şi în care
Iurie Darie cânta cu şarm „Pe unda clapelor, mi-e dorul călător, mereu în calea ta”. Sau tot, din categoria musical:
Veronica — filmul cu care
Elisabeta Bostan a cucerit inimile multor generaţii de copii, iar când mă gândesc că, între timp, Motanul Dănilă (
Dem Rădulescu), Vulpea (
Vasilica Tastaman) Greierele (
Florian Pittiş) au plecat departe, mă apucă jalea. N-aş sări nici peste un film pe nedrept uitat:
O lacrimă de fată de
Iosif Demian, operator de elită convertit în regizor, care îmbracă o banală tramă poliţistă într-o originală ţesătură de unghiuri subiective şi obiective. Aş mai avea un alt film uitat:
Stop-cadru la masă, unica incursiune în ficţiune a documentaristei
Ada Pistiner, drama unui triunghi amoros (soţie părăsită, soţ adulterin, amantă tânără) în care soţul e nimeni altul decât minunatul Aleksandr Kaliaghin. Şi un film pe nedrept subapreciat:
Fructe de pădure de
Alexandru Tatos, meditaţie discret înlăcrimată pe tema iubirilor neîmpărtăşite. Şi după ce aş mai menţiona
Actorul şi sălbaticii datorită lui
Toma Caragiu, şi
Felix şi Otilia graţie scenografiei văzute de mine pe viu (într-o casă de pe Lipscani), la prima filmare la care am asistat în viaţa mea, mi-aş mai lua un răgaz de gândire.