Gloria nu-i strălucire, ci puterea noastră de a îndura
Televiziunea ne-a favorizat unul din rarele momente de intimitate reală, neforţate de indiscreţii publicistice, asigurându-ne complicităţi intelectuale calme, cu două personalităţi ale teatrului românesc,
Clody Bertola şi
Liviu Ciulei.
Recitalul a fost al unei mari actriţe — antologia strălucitei ei cariere — dar originalitatea filmului — impecabil ca film — a dat-o subtilul joc de idei — exprimate ori delicat sugerate — dialogul despre creaţie şi exigenţele ei aspre, despre curaj şi luciditate în alegere, despre conştiinţă şi conştienţă profesională, chiar când nu s-au rostit acele vorbe mari cu care ne-au deprins convenţiile gazetăreşti. Oaspete şi gazdă artistică în acelaşi timp, Liviu Ciulei a condus discuţia şi filmarea fragmentelor spre descoperirea acelei trăsături specifice, nu atât rolurilor, tipului de personaje interpretate (unul din şabloanele cele mai rezistente ale acestui gen de interviuri–medalioane), ci spre tipul de actriţă care e Clody Bertola; spre nota dominantă a personalităţii ei: truda permanentă, ambiţia pătimaşă de autodepăşire, controlul sever, spaima de facilitate, de repetare, de degradare a spectacolelor. O Sfânta loana a scenei româneşti, curajoasă şi totodată metodică, înfruntând, în ciuda aparenţelor ei fragile, roluri de soldat al scenei, nu de graţios paj al ei, chiar când e vorba de o comedie feerică shakespeariană. Rosalinda ei îndrăgostită e mai mult un raisonneur decât un travestit şăgalnic, un înţelept având în loc de barbă o voce copilăroasă, uşor alintată, cu care-şi plasează gingaş obuzele spiritului. Inimă de bărbat într-un trup firav cerând protecţie, dar realizând admiraţie, dublând
într-adevăr heruvimi, dar compunând exaltat degradările pâna la infernul vaporos al Blanchei, ori diabolica nepăsare a Alicei în alt registru, dirijând auto-ironia dureroasă a Mariei (prea sentimentală poate pentru o activistă), alarma calmă ce se strecoară din vocea ei avertizând asupra pericolului «stâncilor de catifea». Clody Bertola nu-şi alege roluri–mânuşă, roluri în care ar fi de necontestat pentru orice ochi critic, ci roluri pe care le aduce, le supune personalităţii ei — până când personajele interpretate încep să semene nu cu actriţa, ci cu ceea ce vrea să scoată ea din ele. Un voluntarism graţios implicând luciditatea riscului, răspunderea insuccesului prevăzut şi el în preţul de cost. Nu întâmplător actriţa şi-a ales drept motto al recitalului, profesiune de credinţă rostită sobru, în haine de casă, dar cu elanuri de gală, de mare gală, monologul Ninei din «Pescăruşul». «Principalul în tot ce faci nu e gloria, nu e strălucirea, ci puterea noastră de a îndura»..., de a înfrunta oamenii, de a-ţi înfrunta propriile îndoieli, de a şti să te cauţi în ceea ce e mai greu, nu mai comod în tine... Chemarea dificultăţilor, chinurile, riscurile acestui «dur métier», cum concepe şi Clody Bertola teatrul, toate devin o şcoală de profesie actoricească mai importantă, cred eu, decât strălucirea recitalului însuşi.
De fapt, recitalul e al lui Clody şi totodată al Teatrului Bulandra, cu trupa lui de valoroşi interpreţi; de fapt, recitalul e totodată al echipei de filmare: regizor Liviu Ciulei; operator Nicolae Niţă; monteur. Rada Călin; un colectiv mare de scenografi şi totodată al redactorului emisiunii: Georgeta Postolea.
