De aproape douăzeci de ani de la primele sale filme autorul nu și-a mai regăsit — în proporțiile de atunci: ideale, se pare, pentru exprimarea personalității sale — cadența interioară, simțul construcției, vocația lucrului cu actorii, știința amănuntului semnificativ și toate celelalte câte fac din acest titlu punctul de vârf al filmografiei lui Andrei Blaier și una ditre cele mai izbutite producții ale cinematografiei noastre din anii '60: ani în care, să nu uităm, Ciulei și Pintilie se ilustrau prin filme exemplare, Bratu, Mihu sau Marcus atingeau apogeul carierei lor, iar pe băncile institutului se pregătea o întreagă generație (Veroiu și Pița, Vaeni și Cabel, Gulea și toți ceilalți).
Declinul regizorului — vizibil de la acele filme încoace — nu se măsoară în absența succesului la public ori în neînțelegerea comentatorilor: dimpotrivă, ca puțini alții Blaier s-a bucurat, aproape mereu, când de înțelegere, când de succes (dacă nu și de amândouă deodată, cum i-a adus serialul de televiziune Lumini și umbre); ci — reflex direct al renunțării la calmul echilibru al construcției — în ciudata sa propensiune către hibrid, către asamblarea de „jumătăți disparate”, către acea congruență a incongruentului pe care numai spiritele abisale, numal purtătorii unor biografii sumbre („....rezultând din nefasta întrepătrundere a unei structuri depresive cu o ambianță socială ingrată”) o caută spre a se exprima.
Astfel, el îmbracă trama unei povești împănate din belșug cu elemente de acțiune în vălul sobru și auster al unui limbaj ce vizează (când nu frizează!) rafinamentul cinematografului de pură atmosferă... Să fie de vină insuficienta asimilare a unor lecții de tipul celei oferite în Samuraiul lui Melville? Oricum, virtuțile acestui limbaj — marcând, la nivelul imaginii, prestația de excepție a operatorului Doris Mitran — rămân simple performanțe în sine, fără a constitui acel tulburător liant dintre realitatea exterioară și cea interioară pe care obișnuim a-l numi creație.
Într-o singură secvență, filmul își găsește măsura convenabilă — relevându-ni-l pe Blaier „cel adevărat”: este secvența urmăririi din pădure, când ritmul devine firesc și tăietura — precisă, iar atmosfera se-ncheagă, parcă de la sine... În rest, caracteristicile filmului sunt mai degrabă minore — notabile, între toate, fiind lipsa de evoluție a personajelor, absența unui „traiect interior” la principalele personaje ale conflictului, și — decurgând din aceasta — prezența uneori neconvingătoare a unor mari actori (cum Ilarion Ciobanu ori Șerban Ionescu, ca să nu mai vorbesc de Dan Condurache).
Ar fi de semnalat, în această ultimă privință, două excepții: mai întâi, Alexandru Repan — care, pe un rol bine construit, izbutește o creație întru totul remarcabilă; și, în rolul episodic al tânărului soldat, Doru Bandol — în al cărui joc simțim, de câteva ori, „zvâcnirile unei personalități actoricești care poate deveni extrem de interesantă „pe film”.
Dar excepțiile nu dau regula... Lipsit, uneori, de suflu epic și de verva amănuntului, Bătălia din umbră devine exemplul eșuării unei teme generoase.
