Avalanşă de comedii româneşti. S-ar zice că râsul şi-a recâştigat locul meritat. Din păcate „recolta” de comedii răspunde aşteptărilor mai mult prin volum şi mai puţin prin calitate. Dar în amintita recoltă filmul
Balul de sâmbătă seara ne apare ca unul ce merită atenţia. Să ne înţelegem:
Balul nu e o capodoperă, nu uimeşte cu cine ştie ce procedee comice. Dar comparat cu ceea ce avem, comparat cu ceea ce ne-a dat studioul nostru şi nu cu ceea ce am vrea să vedem, cu ceea ce ar trebui (şi ar putea) să ne dea amintitul producător de filme,
Balul rezistă într-o mai mare măsură discuţiei. De ce? Poate prin eroul său, prin acest Papă care este nu numai hazliu dar şi amar (am simţit în conturarea portretului său pana scriitorului
D.R. Popescu). Poate prin acel
Sebastian Papaiani care ştie să împrumute personajului un chip şi un fel de a fi cu totul aparte. Poate prin acea intuiţie a situaţiilor comice pe care o posedă regizorul
Geo Saizescu.
De fapt, partea izbutită a filmului, partea care rezistă, este legată de prezenţa lui Papă−Papaiani, de relaţia pe care el o stabileşte cu ambianţa în care îl vedem. Sunt cam 15 minute, la începutul filmului, nu lipsite de haz, bine găsite, pentru introducerea în acţiune a lui Papă. Căruţa cu tradiţionalul căţel legat dedesubt, apoi camioneta de cărat zarzavaturi, care stârnesc râsul tuturor, apoi camera lui Papă garnisită cu rogojini, plus atitudinea eroului faţă de toate acestea, creează situaţii comice care promit. Ce anume? O comedie amuzantă, antrenantă, cu un erou bine găsit şi cu un obiect bine găsit (acea camionetă de care aminteam). Dar autorii au avut ambiţia să obţină mai mult. Ei au vrut cu orice preţ să facă o comedie lirică. Papă al nostru este în căutarea „idealului feminin”; el îşi aşteaptă „stăpâna inimii”, a cărei fotografie va veni să ocupe locul de duminică din calendarul său plin de vampe. Şi „idealul” îi iese în cale sub chipul blond al Liei şi sub cel brun al Ralucăi. Şi eroul îşi începe „fuga după doi iepuri”, terminată potrivit proverbulul. Şi umorul începe să fie diluat în probIeme sentimentale. Încetul cu încetul comedia lui Geo Saizescu se anemiază, îşi pierde suflul, nu mai găseşte cadenţa.
Regizorul îşi părăseşte sau îşi pierde acum, în partea lirică a filmului dezinvoltura. El nu izbuteşte să-i dea tensiunea dramatică necesară. Din această cauză, filmul începe să cunoască lâncezeli. Ne mai trezesc din amorţeală câteva scurte scene, tot de comedie (travestiul Liei, vizita în camera lui Papă, cumpărarea rochiei, sosirea camionetei la meci). Şi din nou suntem lăsaţi într-o stare de semi−toropeală, ca să urmărim mai mult sau mai puţin interesantele aventuri sentimentale ale eroului.
Ritmul — mai exact lipsa lui — iată una din principalele scăderi ale acestei comedii care începuse promiţător. Filmul îţi lasă prea mult timp de respiraţie între o poantă şi alta. Dintr-o comedie care putea fi pe de-a-ntregul reuşită,
Balul a părăsit, lent şi sigur, genul, ca să-şi apropie eticheta de film neutru.
Alegerii unui erou obişnuit, a unui om obişnuit nu-i corespunde în mod obligatoriu banalitatea situaţiilor lirice în care este pus. Scenele de pe insula Ada-Kaleh, de pildă, sunt de o montonie supărătoare. Cu toată zburdălnicia eroilor, cu toate efectele de imagine care se încearcă, nimic nu depăşeşte aici locul comun. Ciudat este că peisajul (şi nu numai în exemplul dat) nu spune mai nimic realizatorilor. Scenele de pe insula Ada-Kaleh se puteau petrece aiurea, fără să schimbe cu ceva soarta filmului. Un alt episod excesiv de lung, care se vrea poetic, graţios (dansul Liei pe şosea) n-are niciun fel de rezonanţă.
Şi cu dialogul se petrece ceva. Replica colorată, vie, ingenios găsită, alternează cu cea literaturizantă, lipsită de spontaneitate. Mai ales cele două eroine, Lia şi Raluca, debitează preţiozităţi tot cu aceleaşi intenţii poetizante.
Pe planul interpretării am reţinut, alături de Sebastian Papaiani căruia îi revine greul filmului (şi care biruieşte nu de puţine ori situaţii neconvingătoare), pe
Octavian Cotescu, actor prea puţin văzut în filmele noastre, care în cazul de faţă dovedeşte, dacă mai era nevoie, o reală înzestrare pentru comedie. „Idealul blond” şi „idealul brun”, personaje destul de convenţional reflectate în dramaturgia filmului, capătă o notă particulară de farmec datorită celor două interprete,
Ana Széles şi
Mariella Petrescu. În rest, nimic de semnalat (afară poate de adunătura de grimase pe care Puiu Călinescu o socoteşte comică).
După părerea noastră, lui Geo Saizescu îi convine mai bine gag-ul, lanţul de poante, situaţiile de un comic abundent, decât episoadele în care tonul fundamental devine cel liric. Dacă ar persevera pe calea umorului (a aceluia de esenţă populară în special), dacă ar avea curajul să facă comedie de la un capăt la altul al unui film, fără divagaţii sentimentale, fără paranteze de tot felul, ar reuşi din ce în ce mai mult.
