Dreptate în lanțuri ne reamintește un filon de mare popularitate al cinematografiei noastre: filmul cu haiduci.
Filmul de față se ocupă nu atât de reînvierea unui prototip — haiducul, cât de existența concret istorică a unui anume personaj de justițiar pe cont propriu. Presa începutului de secol i-a comentat isprăvile, opinia publică a fremătat la auzul numelui lui. În speță e vorba de Pantelimon, Pantelimon Toader a Dumitroaiei, de care co-scenaristul Mihai Stoian, ca întotdeauna înarmat până-n dinți cu documente, s-a ocupat pe larg într-un volum anume. Totul începe cu procesul desfășurat în 1909, deci, numai la doi ani după 1907, când rănile țărănimii erau departe de a fi închise. Orizonturile mai fumegau încă, nădejdea părea îngropată, sângeroasa reprimare îi împingea pe mulți la deznădejde. Mai înainte de orice, filmul lui Dan Pița este un film al disperării. O disperare concret-istorică. O disperare care atenție! respinge orice filozofie a disperării. Acest refuz o face și mai tragică. Pantelimon și companionii Iui nu sunt martiri, nu sunt kamikadze. Ei vor să repare strâmbătatea lumii, dar vor să și trăiască. Când ajung la formidabilele secvențe ale picnic-ului, ceea ce pare să-i intereseze cu adevărat nu sunt inelele, colierele, cerceii. Toți trei par năuciți de o anume senzație că există pe pământ și „o anume fericire”. Bunătățile nu sunt arătate, pentru că ei, flămânziții, nici nu le văd. Atenția lor e captată de pâlnia unui gramofon, de acel vals al timpului. Melodia îi cheamă, îi hipnotizează și pentru câteva minute — minutele de uitare, minutele în care războinicul ridică viziera — ei încep să trăiască, să se rotească (travelling semicircular repetat), să plutească, să se confunde cu visul. Pușca e trecută din mână-n mână, silueta albă a fetei e înlănțuită cu gingășie și în aceI luminiș al ostilității timpul pare suspendat, fiindcă de undeva — de unde? — începe să pogoare însăși fericirea. — Fericirea? — Năluca fericirii! Ea îi urmează în trăsură, în aceea bezmetică goană prin pădure. Toți sunt beți, nu de succes, ci de revelația unei vieți vivabile. Albul valorifică pata neagră. Elementul burlesc introdus de momenntul bătăii cu torta nu rupe o condiție tragică, ci o adâncește.
Scenariul lui Dan Pița și Mihai Stoian este vizibil preocupat de exactitate, de document autentic, de reconstituiri fidele. Ideea închegării într-o poveste așa-zis rotundă nu pare însă să-i fie un țel. Episoadele curg, și dau impreasia că se pot prelungi ad libitum. De aici apare uneori, mai ales în a doua jumătate, senzația de despletire, de prelungire, ademenitoare, dar benevolă. Ca de fiecare dată când avem de-a face cu arta, respectiv cu un grup de artiști (aici în cap cu Dan Pița) intervine miracolul transfigurării. Litera scenariului e respectată, sensul lui politic, educativ se decupează intact. Înainte de decupare — evident, evident — este necesară o întrupare. Viziunea regizorului transformă biografia unui haiduc într-un poem, (neosimbolist) despre dreptate, „dreptate în lanțuri” ni se spune în titlu și într-adevăr — filmul ne introduce într-un univers carceral, un tărâm al tenebrelor, pentru că nedreptatea se confundă cu însăși ideea de întuneric. Genericul se desfășoară pe un ecran încremenit (un foarte lung stop-cadru) acoperit pe jumătate de un doliu accentuat de straniile zgomote ale vieții (apa clipocind, clopoțel, clopote, geamuri sparte, zăvoare trase, uși trântite și mai ales zăngănitul, obsedantul zăngănit al lanțurilor, lanțul care va reveni — vizual și în diferite prelucrări acustice — mereu, chiar și în cele mai victorioase sau mai decontractate clipe). În temniță, trupul lui Pantelimon văzut de la tălpi spre creștet („Lecția de anatomie”) este înconjurat de întunecimi sepulcrale. Tribunalul este un conclav al umbrelor. Soldații sunt niște siluete negre (ce fac? orbecăiesc și mestecă). Privirile fixe ale oamenilor de la arhivă străpung bezna prăfoasă. Umezii pereți ai închisorii, ca și ruinatele ziduri ale hanului zac în pâclă umedă. Apele sunt plumbuite. Măsluitorul zăpăcește cărțile de joc într-o febrilitate de păcură. Coridoarele aparțin unei veșnice nopți. Sub șoproanele de la saivan, fețele — ca și cerurile — sunt pământii. Urmăritorii, în jachetele lor sumbre, par un cârd de ciocli. Chiar și odaia unde se bărbierește cel mai întreprinzător dintre jandarmi se ascunde în obscuritate. Când cineva încearcă s-o lumineze, o voce oprește indignată gestul: „Trage perdeaua, boule!” Potentații se apără întotdeauna de simbolica lumină. În universul unei „dreptăți în lanțuri”, ea, lumina, apare rar, cu sfială, cu pâlpâiri plăpânde: sfeșnice afumate, lumânări cu feștile pe sfârșite, palide lămpi de gaz. Ea e adesea o răs-frângere: o fereastră răsfrântă într-un monoclu, un pluton în pas alergător, răsfrânt în pojghița lacului înghețat, un panopticum răsfrânt în ochelarii cartoforului și nu degeaba acel care va trăda își va acoperi ochii cu lentilele lor negre. Văpaia, iadului trece de la „uite popa, nu e popa” la luda. De multe ori lumina e voit tulbure, unscharff-ul, ca o memorie selectivă topește contururile nesemnificative. Le roade. Le arde. De reținut ar fi că lumina adevărată — ca și sperența — se află întotdeauna dincolo. Dincolo de o arcadă, dincolo de o ușă ferecată, dincolo de hruba în care cântă șerpoaica, dincolo de ferestruica așezată sus, mult prea sus, ferestruica celulei. Albul pe alb, strălucirea maximă, intensitatea maximă apar în luminiș, în euforia unei mișcări aparent dezordonate (raff-urile) în momentul suprem în care universul se așează pe un vârf de ac. Dar acul, vai, ca întotdeauna, e înconjurat de lănci și țepoaie.
Respins de locul comun (de pildă de prejudecata „luminii de contur”), hrănit cu marele-i talent, dar și cu Rembrandt (tehnică), cu Bruegel (compoziția), cu Vermeer (știința liniștii), cu Dali (unghiulația, plonjeul accentuat, racursiul) — dar numai cu ei? la 30 de ani. Vlad Păunescu, în compania lui Dan Pița, ne apare ca unul dintre cei mai interesanți autori de imagine din cinematografia contemporană.
Compozitorul Adrian Enescu nu ilustrează, nu pune accente, nu umple goluri, nu anunță, nu acompaniază. Muzica pentru urechi se topește în muzica pentru ochi, face corp comun cu imaginea, cu zgomotul (sunetul Sotir Caragață), cu replica, care nu e tăcere, e doar o muzică cu zero decibeli, Celula muzicală generează un discurs cu trimiteri la arhetipurile muzicale românești. Un patriarhal deloc străin de inflexiunile muzicii Balcanilor, de amintirile motivelor bizantine, de reverberațiile lui Vangelis. Arhaicul este strecurat prin instrumente electronice, supus unor mixaje aparținând muzicii acestui deceniu. Povestea conține o sonoritate astrală.
Prin costumele Danielei Codarcea — și iată din nou trebuie invocat talentul, căci din ce altceva sunt croite mantalele acelea care nu-s nici de pelerini și nici de soldați, dar au în falduri, în franjuri, în patină ceva hărțuit și tragic, dealtfel ca și toată vestimentația haiducilor (traiste, bocanci prăfoși, ciudate jambiere, caracterizarea personajului sau a stării de spirit se face cel mai adesea de jos în sus, de la talpa picioarelor, picioarele unor veșnic fugari); din decor — Călin Papură — e vorba de „decorul” global, dominat de case care amintesc cula, case cu penumbre și tainițe romantice, e vorba de prezența obsedantă a apei, apa de pe pereți, apa traversată mereu de „ei”, apa prin care Pantelimon se duce purtând în cârcă leșul prietenului iubit, dar e vorba și de obiecte separate, căci, pe parcurs, foarte multe se încarcă de sensuri care le depășesc funcția imediată, scara încetează să fie scară, ca și rama luată la întâmplare și purtată mereu în spate de cineva.
Surprizele de distribuție nu sunt puține. Personaje „de trecere” părăsesc condiția de siluete fantomatice. Fiecare se fixează în creier cu cel puțin un piron. Chiar și tăcutele umbre netrecute în program capătă consistență: copiii de Ia picnic, durdulia servantă, fata de la fabrică (în câteva secunde, din îmbrățișări tandre și palme mânioase — concomitent! — una din cele mai frumoase scene de iubire, iubire chinuită, iubire fără nădejde, dar iubire).
În sfârșit, principalii. Principalul inamic, în context, e șeful jandarmeriei: Victor Rebengiuc, în jocul actorului nimic isteric, nimic caricatural. Ostilitatea lui e exprimată calm, uneori ceremonios. Când spune: „Împușcă-i!” inflexiunea e aproape dulce. Această dulceață e de o mie de ori mal odioasă decât răcnetul.
Triumviratul haiducesc domină în mod firesc compoziția: cu obrazul țepos, zâmbetul amar — zâmbet sau rictus? Ovidiu Iuliu Moldovan izbutește un tur de forță; el se află, deopotrivă, la început și la sfârșit de secol, adică și înăuntrul unei concrete povești de atunci, dar și înăuntrul propriei sale posterități, epurată, stilizată, așa cum cere legenda. Petre Nicolae poartă, pe un chip tenebros, remușcarea anticipată a unui vânzător „cu suflet”. Peste drama trădării e suprapusă drama propriei zădărnicii. Zădărnicia regretelor postume. Cu desăvârșire senzațional acest Claudiu Bleonț. Nimic nu amintește candoarea, blândețea senină, moale, atotînțelegătoare din Concurs. În acest film figura actorului e formată numai din unghiuri ascuțite, ochii — două bricege, obrazul sfârtecat de iatagane. Când se uită la „fata în alb”, privirea lui hipnotizată se întoarce spre alt tărâm și devine, brusc, crucișă.
Știm că mediocritatea cheamă mediocritatea. Din păcate nu uităm că talentul nu cheamă întotdeauna talentul. Unul din multele merite ale acestui mare, proteic, viguros și totuși enigmatic artist, numit Dan Pița, este că s-a autoîmpresurat de valori pe care fără ezitare și — sper — fără megalomanie le situez pe marile traiectorii ale cinematografiei contemporane. Prima dintre ele este el însuși.
