Actori de talent în situaţii fără talent?
Am remarcat de la prima serie a acestei încercări comice câteva erori estetice elementare. Ele n-au fost semnalate explicit în cronici, ceea ce mă îndeamnă să scriu aceste rânduri.
Mircea Drăgan perseverează în tentativa de a face parodie cu actori neprofesionişti (şi, ceea ce este mai grav, netalentaţi). În seria a treia din
B.D. ni se propune, printre altele, parodierea cântăreţelor de muzică uşoară netalentate cu ajutorul unor... cântăreţe de muzică uşoară netalentate. Ceea ce rezultă că nu se poate. Se poate ca, văzând cu ochii, la restaurant, o diseusă penibilă, să râzi. Dar nu se poate ca, punând respectiva diseusă în faţa aparatului şi filmând-o să obţii automat pe peliculă un moment de parodie, de paroxism în comedie. În aceeaşi ignorare a elementarului, regizorul pare să creadă că poate crea comedie cu actori de talent, indiferent de natura acţiunii şi a textului pe care aceştia le au de interpretat, de pildă pe o partitură didactico-ilustrativă de film poliţist. Ceea ce iarăşi rezultă că nu se poate. În locul comicului, se obţine doar caraghiosul, aşa cum, cu neprofesioniştii netalentaţi se obţine doar penibilul pur. În fine, autorul acestui serial crede că poate să compună o comedie pentru că a compus înainte filme epico-dramatice sau spectaculare. Ceea ce este, încă o dată, o tristă eroare, chiar dacă un moment sau altul din
B.D. stârneşte, incidental, râsul. Există multe feluri de râs şi de haz, până la haz de necaz, există şi un haz sterp sau de ocazie, de uz strict personal. Se poate oare să ne fi pierdut într-atâta intuiţia criteriilor, simţul măsurii şi respectul faţă de public încât să punem semnul egalităţii între acest haz chinuit şi arta comediei? Nu există gen în care să fie nevoie de mai multă vocaţie, de mai mult rafinament exersat, acesta este „jocul secund” cel mai dificil şi a-i ignora legile echivalează cu a merge sigur la eşecul artistic cel mai strident. (
Valerian Sava)
Să vorbim cu durere despre comedie
Continui să cred că nu o amabilitate mai dureroasă decât orice exigenţă exprimată direct este calea discutării unui film. Şi în special în cazul de faţă, amabilitatea ar fi o greşeală. Pentru că asistăm la o a treia serie a aventurilor presupus comice ale
B.D.-ului cu un sentiment vecin cu deznădejdea. Pista exploatărilor gratuite are aici rază şi mai largă, actorilor oferindu-li-se să facă numere comice, spectacol revuistic făcut din şabloane şi apoi tras pe peliculă. Mă întreb până unde poate un actor de mare popularitate să consume din bagajele proprii spre a umple cadrele unui film?
Inconsistenţa situaţiilor este aici acoperită de o cantitate şi mai mare decât în precedentele serii de „evoluţii” comice în sine. Şi parcurgându-le fără să desluşeşti ce le leagă înlăuntrul unui film, fără să apreciezi în grimase şi bufonade intenţii comice, fără să vezi în ridicolul lipsei de idei o intenţie de haz, trebuie să constaţi, la rece şi deloc interzis la umorul oricât de oarecare, că fără idei transpuse în situaţii de comedie, comediantul rămâne gol în faţa publicului său. Ceea ce poate fi comic pentru o clipă şi jalnic după aceea. (
Mircea Alexandrescu)