Lecturile prime sunt aceleaşi pentru toată lumea. Tom şi Huck, iviţi de sub pana lui Mark Twain, stau la loc de cinste în galeria făpturilor de abur şi de fum — alături de căpitanul Nemo şi d'Artagnan, de Monte Cristo şi de copiii căpitanului Grant, de Ivanhoe şi încă de atâţi alţi eroi minunaţi din cărţile vârstei de aur. Neobosiţi căutători de aventură şi aflându-se permanent în plină aventură, Tom şi Huck se subsumează însă unei mai largi sfere literare, din care nu pot lipsi nici Lewis Caroll şi nici Alain Fournier şi nici, cu atât mai mult, Salinger cu «De veghe în lanul de secară». În fond, este vorba de o orientare distinctă a scriitorilor către sondarea universului tulbure şi incert al copilăriei. Cum vremea noastră e specializată în descoperirea unor antecedente celebre — să luăm, de pildă, adâncile rădăcini ale «absurdului» depistabile încă din vremea elinilor — includerea celor două cărţi ale lui Mark Twain printre cele care susţin «mitul copilăriei» ca lume aparte, nu poate apărea deloc forţată.
În acest context, în faţa întreprinderii regizorului Mihai lacob de a ecraniza o parte a aventurilor lui Tom şi Huck, se ridica de la bun început o problemă fundamentală: pentru ce formulă se va opta? Va fi aceasta o adaptare modernă, în ton cu vremea noastră, infuzându-se creaţiei lui Mark Twain sensurile descoperite la o lectură făcută acum, în al şaptelea deceniu al secoIului al XX-lea? Sau, ca în atâtea alte multe cazuri, va fi preferată o transpunere cuminte?
Dilema — dacă a existat cumva vreun moment — a fost repede soluţionată. Datorită probabil şi specificului acestei ecranizări (s-au făcut două seriale de televiziune în cadrul unei coproducţii asigurată de doi regizori:
lacob şi Liebeneiner, iar din «materialul» lor a fost selectată o parte şi pentru alcătuirea a două filme «cinematografice») s-a ales varianta a doua. Încât, în ultimă instanţă,
Aventurile lui Tom Sawyer şi
Moartea lui Joe Indianul reprezintă, volens-nolens, o lectură filmată din Mark Twain. Urmând cartea, vocea cu inflexiuni ironice a unui comentator ne introduce în atmosfera în care se va desfăşura acţiunea; tot — cum să-I numim ?! — «povestitorului» îi revine şi dificila sarcină de a face trecerea de la un episod la altul şi chiar de la o serie la cealaltă. Calea aleasă de Mihai lacob este cea mai simplă şi mai onestă cu putinţă. Opţiunea pentru o asemenea formulă indică limpede că pretenţiile sunt absente.
Aşa fiind, rămâne de văzut în ce măsură textul lui Mark Twain pierde sau câştigă prin ilustrarea cu imagini în mişcare. Cum s-a făcut (cel puţin pentru filmele destinate marelui ecran) o selecţie a aventurilor lui Tom şi Huck, preferinţa pentru unele episoade şi refuzul altora pot, prin semnificaţiile deduse de aici, să lumineze mai bine scopurile regizorului. Mihai lacob a voit să ne dea un film antrenant al peripeţiilor celor doi. Latura aventuroasă primează în defavoarea celei de circumscriere a unui univers specific infantil. Aşa se explică absenţa savurosului episod al vopsirii gardului sau renunţarea la animozităţile existente între Tom şi fratele său — stare de beligeranţă caracteristică acestor vârste, capabilă să dea adâncimi unei linii sumar atinse, spre exemplu de Comencini în
Neînţelesul: este vorba de ferocitatea nativă a copiilor. Mihai lacob a ţintit spre realizarea unei pelicule care să nu aibă nimic grav, nimic «serios»; scopul său a fost un film ironic şi odihnitor. Ceea ce i-a reuşit. Cele două părţi —
Aventurile lui Tom Sawyer şi
Moartea lui Joe Indianul — nu sunt mai mult decât atât.
Atmosfera este vag artificială; avem de-a face cu o convenţie şi autorii nu ascund aceasta. În teritoriul calm şi monoton al vieţii unei mici aşezări de pe Mississippi, singurele mari evenimente sunt periodicele sosiri şi plecări ale vaporului. Este o lume de teatru, o «înscenare». Pe acest fundal evoluează două făpturi înzestrate «ex machina» cu o mare sete de insolit, de neprevăzut. Evident, până la urmă, neprevăzutul va apărea. Şi filmul, după nararea tribulaţiilor celor doi copii, aflaţi în continuă căutare a neobişnuitului, se va sfârşi, obişnuit, cu plecarea unui vapor... Frumoasa incursiune în paginile cărţii s-a terminat.
Ţinuta tot timpul ironică a regizorului face ca ambele serii ale filmului să capete un uşor accent de parodie. Decorurile de western, figuranţii cu aşa de specifice figuri, chiar câteva momente de «suspens», sunt privite de departe, cu voioasă detaşare. Atitudine venită tocmai din considerarea întregului ca o lectură filmată din Mark Twain.
Nu se poate însă explica de ce copiii distribuiţi în rolurile principale — Roland Demongeot (Tom) şi Marc Di Napoli (Huck) — sunt parcă interpreţii unui alt film. În afară de vârstă, alte considerente n-ar fi putut justifica alegerea lor. Lipsiţi de acea vioiciune atât de caracteristică eroilor lui Twain, ei sunt nişte palide întruchipări a ceea ce ar fi trebuit să fie. Cât despre maturi, Mario Verdon (în Windy) îşi merită prezenţa prin calităţile decorative, la fel ca şi Jaques Billodeau (Joe). Un personaj cu ciudată tentă... caragialescă este şeriful (Emil Liptac).
