​Aşteptând un subiect

     Cronica imaginii la filmul Aşteptând un tren
     lată un nou prilej de a lăuda virtuţile imagi­nii în filmul românesc. Nici nu se putea altfel. Mircea Veroiu a impresionat întotdeauna prin deosebitul său simţ plastic, iar Doru Mitran s-a afirmat în ultima vreme (vezi Întoarce-te şi mai priveşte o dată) drept unul dintre ope­ratorii talentaţi ai tinerei generaţii. Deci, pre­mise au existat şi aşteptările noastre nu au fost înşelate.
     Putem vorbi despre domoala lumină de toamnă care se strecoară printre ruinele gării azvârlind pete tremurătoare pe obiecte şi pe chipuri. Despre unghiurile de fIlmare care su­gerează capcana unde sunt prinse persona­jele (între aparat şi personaje se interpune adesea un fragment de zid, o fostă uşă sau fereastră care sporeşte sentimentul claustră­rii). Despre profunzimea câmpului care pune în valoare un inspirat decor creat de Carmen Lăzăroiu. Despre elemente de decor cu va­loare simbolică: poarta albă — simbol al eva­dării în viaţă (pentru călătorii din gară) sau în moarte (pentru fratele lui Zarzalin). Despre expresivitatea planurilor detalii care creează atmosfera având totodată rol de cezură după momentele de tensiune. Despre ralentiul care revine ca un laitmotiv (primele focuri şi primii morţi, recuperarea mitralierei şi împuşcarea lui Zamfir în picior, moartea ofiţerului neamţ, căderea grenadei în vagonet, moartea lui Zarzalin) fiind utilizat atât pentru efectul său spectaculos cât şi pentru a sugera acea dila­tare a timpului firească în momentele paroxistice. Sau despre jocul de alb-negru şi culoare în cadrul flash-back-urilor şi al fantas­melor, o alternanţa care chiar dacă nu are o semnificaţie precisă este făcut cu o discreţie şi o îndemânare remarcabile.
     Despre toate astea s-ar putea vorbi pe larg, dar mai există ceva, după părerea mea, mai important: modul de a povesti în imagini. Fie­care moment este calculat şi gândit în ama­nunt, nimic nu rămâne la voia întâmplării. De pildă, secvenţa pentru care cred că merită vă­zut filmul: prima încercare cu vagonetul. Acţiunea se consuma în patru timpi. 1. Pregăti­rea ei să-i spunem subliminală — într-un mo­ment când nimeni nu se gândea încă la o ase­menea posibilitate sunt inserate un plan an­samblu şi câteva planuri care pre­zintă viitoarele victime, vagonetul şi roţile. 2. Naşterea ideii — mult mai târziu, când toţi caută o soluţie, Zarzalin face o propunere care rămâne însă nedesluşită până ce se trece la acţiune. 3. Acţiunea propriu-zisă: vagone­tul este pus pe roţi — cei doi soldaţi sar înăuntru — ceilalţi împing — mai repede, tot mai repede — un ultim brânci — va trece oare de vagonul nemţilor? — da, uite că trece — ba nu, abia se apropie — are viteză ba nu, încetineşte. O succesiune de planuri filmate din diferite unghiuri dau aceste impresii con­tradictorii lungind totodată aşteptarea lor, aş­teptarea noastră, suspansul. Deodată nemţii aruncă o grenada care cade încet, ca un fruct prea copt, între cei doi soldaţi care nici n-au vreme să reacţioneze. Explozie scurtă. 4. Post scriptum: tăcere ...chipuri împietrite... vagonul nemţilor ruginit şi fără ferestre, ca o fantomă a morţii.
     Inteligent gândit, frumos filmat, bine mon­tat. Un moment de cinematograf adevărat care demonstrează că ştim cum se poves­teşte în imagini. De dorit ar fi să avem şi ce.