​„Arta apărării individuale”, tehnica atacului colectiv

     Bose Ovidiu Paștina este, în viața de toate zilele, un stilist. El are stilul său de a-și face apariția în societate, stilul său de a privi, de a vorbi, de a zâmbi. Este, cu alte cuvinte, un tip care se studiază. De aceea nu trebuie să ne așteptăm sa găsim în filmele sale inspi­rații răvășite, intuiții subconștiente, revelații dezordonate. Gândirea lui este precisă, per­cutantă, extrem de substanțială sub raport vi­zual. El este primul care reușește să depă­șească, în filmul de Institut, condiția ingrată a scenetei, a delirului poetic sau a fabulei, iz­butind să rezolve, în douăzeci de minute, o poveste. Anticipez zâmbete subțiri — ce mare scofală, o poveste? O poveste te obligă să te descurci în teritoriul realismului, să imaginezi un conflict plauzibil și acut, fără să te poți fo­fila în dosul metaforelor, comode jocuri de societate. O poveste îți interzice orice com­promis major în zona verosimilului, de genul „Camera n-are ușa, nu-i nimic, se interpretează ca un simbol”. O poveste operează cu personaje vii, nu cu abstracții, ATACĂ o zona a realității în loc să „se apere” de ea...
     Așadar, Bose povestește: un tânăr ospătar angajat pentru o figurație specială la o echipă de filmare. Omul își face zeci de vise, dar toate se spulberă în fața situației reale în care este pus pe platou; conform scenariului, trebuie să-i ardă un pumn lui Florin Piersic!... Admiratorul, în fața vedetei, nu mai face distincția între iluzie și realitate — refuză să-și lovească idolul. Când, în sfârșit, o face, este cuprins de remușcări și se scuză, cehovian, până la exasperarea celuilalt. Subiectul e sa­vuros și original, filiațiile, dacă există, nu sar în ochi. După un prolog șocant ce deconspiră, într-o învălmășeală de detalii, mecanismele creării filmului, TEHNICA cinematogra­fică, alunecăm pe nesimțite într-o meditație despre mirajul filmic, despre psihoză, despre impactul iluziilor de celuloid în viața oameni­lor. Și toate acestea, cu o economie de mijloace ce devine principal atu stilistic. Cu ex­cepția cadrelor de „film în film”, Arta apă­rării individuale nu are mișcări de aparat. Iar în ceea ce privește aceste cadre (mă refer la cele „realizate” de echipa de filmare despre care se povestește), ele sunt intențio­nat prost compuse, „bâțâite”, inestetice. Accentul aici este violent parodic. Regizorul își ironizează unii confrați, polemizează cu un mod de a face film și totuși senzația mea este că, sub această latură, nu merge până la capăt. Obiectul răfuielii sale pare să fie în primul rând operatorul și, indirect, mult mai slai vizat, regizorul. De ce nu și scenaristul? Filmul românesc, în viziunea lui Bose, are o aparență „prea cosmopolită”; sigur, putem face trimiteri la câteva „policier”-uri autohtone, dar elementul parodic rămâne în cazul acesta izolat, vizând în mod unilateral imaginea și evitând să atingă puncte specifice pre­cum schematismul conflictelor, ridicolul dialogurilor, abulia figurației, convenționalitatea costumelor, etc.
     În mod normal, când se vorbește despre un film, se face pomelnicul reușitelor — inter­pretare, imagine, montaj, sunet. În cazul de față, s-ar găsi cuvinte de laudă pentru fiecare, însă mi se pare mai important să subliniez o calitate aparte: lipsa de emfază, faptul că regizorul nu ține „să ne pleznească” cu ta­lentul, că, adică, respectă complexitatea ma­terialului de viață pe care lucrează și nu face din film pretext pentru o expoziție personală de angoase și obsesii. O anume suspiciune poate exista, totuși, aici. Priviți genericul: Arta apărării individuale. Găsiți vreo legătură organică între subiect și titlu? Cum se lipește un film atât de limpede de un titlu atât de înci­frat? De obicei, opțiunea pentru „story” ridică un inconvenient; faptul că realizatorul este catalogat imediat de către snobi drept mese­riaș, artizan, arhitect, matematician, orice în afară de artist. E un lucru care te roade, ca autor. Ești tentat să-ți iei măsuri de precauție. Să te pui în valoare în ochii isteților. Bose se dorește recunoscut ca artist, nu ca tehnician și poate de aceea prețiozitățile sale de stil au un sens defensiv, „arta” lui este una „a apă­rării individuale”. Personal, nu-mi pot explica acest titlu, cum nu-mi pot explica esența contradictorie a lui Bose sau a oricărui artist.
     Moliere s-a dorit toata viața tragedian...