Cireșarii au mai îmbătrânit cu două primăveri și o iarnă (fastuoasă), au ajuns în seria a doua a ecranizării romanului lui Constantin Chiriță, la vârsta aripilor de zăpadă, a elanurilor adolescentine, când nu chiar tot ce zboară se mănâncă, dar aproape totul pare că zboară, zburda, își cântă bucuria de a trăi. De a respira aer tare de cetină, de a se zbengui în zăpadă, a aluneca pe pârtie, a-și face prieteni, a-și întrece concurenții, a-și defini idealurile. Și mai ales — a încerca să le realizeze cu aripi proprii. „Vârsta fragilă” spuneau autorii (scenariștii: Constantin Chiriță și
Adrian Petringenaru, regizor Adrian Petringenaru) la început de drum cinematografic. Vârsta puternică îți vine a spune după ce i-ai văzut pe copii la filmare, înfruntând bărbătește viscolul pentru a salva — cum le cerea scenariul — o viață în primejdie.
Aripile... promiteau, deci, și începutul unei aventuri eroice care ar fi asigurat filmului nu numai tensiune, spectaculos dramatic (pe lângă cel liric-descriptiv), dar mai ales borna aceea psihologică de la care adolescenta se determină nu doar ca aspirație și curaj livresc, dar și ca acțiune, energie și exuberanța bine canalizate. Era momentul de „coacere” a cireșarilor, momentul ca simpaticul grup de speologi juniori să pornească nu numai într-o expediție de orientare turistică ci într-o confruntare cu ei înșiși, o confruntare de caractere pe care prima serie o anunță, a doua o schițează și probabil ca o a treia ar duce-o la capăt spre împlinirea dramaturgie-psihologică.
Încărcătura dramatică rămânând fragilă,
Aripile... se sprijină pe cealaltă dimensiune care incintă ochiul și inima: starea de poezie, de grație a vârstei. Cu dorurile ei încă tulburi, cu prietenia vârând uneori spre dragoste sau dragostea resemnata cu prietenia. Starea de zbor planat cristalizată în metafora atât de inspirată a deltaplanului rotindu-se cu aripi larg desfăcute, ca într-un vis cu ochii deschiși asupra lumii. Aici — cum cerea Renoir — e rândul filmului mut „să grăiască” având drept avantaj din epoca sonorului doar un frumos motiv liric muzical, refrenul aripilor de zăpadă. Cei care vorbește atât de elocvent cu aparatul e talentatul
Vlad Păunescu, de mult înscris în palmaresul poeților vizualului. Cel care cânta (la propriu și la figurat) intensificând puterea vizualului e și el poet — al sunetelor, Nicu Alifantis. Lor le datorează filmul halo-ul pe care-I capătă cireșarii — majoritatea copiii din prima serie: Alina Croitoru, Alina Dumitrescu, Alexandru Rotaru, Horațiu Medveșan, Robert Enescu, Răzvan Baciu, cărora li se adaugă câteva nume noi, bine alese și dirijate regizoral de Adrian Petringenaru: Alexandra Duca (Ileana), Andrei Guran (Ursu), Runa Petringenaru (Oana). Și câțiva actori adulți familiarizați cu ecranul: Angela Ioan (instructoarea), Dan Dobre (deltaplanistul),
Rodica Popescu-Bitănescu (soția accidentatului) și Radu Panamarenco (Bucătărul). Actori de la care micii interpreți ar trebuit să învețe o anume degajare a gestului ca și tehnica rostirii replicii la post sincron — „detalii” peste care trec cu ușurință uneori chiar și ei, cei mari.
Să revenim la copii. Tic, mezinul (Răzvan Baciu) e, ca și în prima serie, bobul de piper al expediției, hazul și necazul ei (când trebuie să-I caute peste tot și cu toate vehiculele montane, de la sania cu telegari la telegondola, ba chiar și deltaplanul). Simpatic, vioi, pare a se lăsa intimidat de aparatul hipnotizator în alte cazuri. Alt „degajat” cu vervă e „scamatorul” de la Hotel Alpin, respectiv cabanierul de la Postăvarul. În prezența lui copii devin mai destinși, reacționează spontan la gagurile iluzionistului și dansează ca la discotecă nu ca la filmare. Când schiază, se hârjonesc în zăpadă ori în piscină, cireșarii au prospețimea, vioiciunea din păcate atât de cenzurate când trebuie să-și rostească replica în prim plan. Un dialog cu multe note artificiale le îngreunează misiunea. Aceeași dificultate de care se izbesc interpreții multora din partiturile noastre cinematografice.
Stările, sentimentele abia sugerate le ies atât de bine copiilor din priviri, tăceri pe care camera lui Vlad Păunescu le știe capta, analiza or păstra aerul tainic inefabil. O fată ca o dimineață de primăvară așteaptă la fereastra unei cabane, nici ea nu știe bine ce, sau aleargă cu câinele, mângâie un pui de pasăre și „pleoapa albă a ecranului”, — cum o numește Bunuel — se încarcă de lumină și căldură. Un cireșar curajos se leagă, fără multe vorbe, de o coardă și se decide să coboare în prăpastie dispensându-se de cascador, sub privirile admirativ — uimite ale celor din echipa — scenă din păcate văduvita pe ecran te suspansul ei real de la filmare. Doi foști adversari sportivi — o „azurie” și un „galben” — renunța la „misiunea” lor secretă și ajung să fraternizeze exact când ar fi trebuit să se înfrunte. Din nou tinerii interpreți reușesc să transmită fără vorbe un sentiment de solidarizare și amiciție, atât de specific „aripilor” adolescenței. Un sentiment care se revarsă și asupra publicului tânăr și foarte tânăr, — dar nu numai asupra lui — și tocmai în aceste mici încercări de „zbor” stă farmecul filmului.
Film care trebuie citit — cum spuneam — în cheia sa lirică și mai puțin în cea de fabulație clasica, de aventura, de tensiune epică.
Dar poate un film să-și oblige spectatorii să-I descifreze numai într-un singur plan? Fie el și fermecător-poetic?
