Au trecut patruzeci de ani de când
Alexandru Tatos i-a găsit amploaul care se potrivea bine cu figura lui de om modest, liniştit, binevoitor şi cumpătat. Astfel
Mircea Diaconu a devenit Mitică Irod din
Mere roşii, un tânăr medic repartizat la un spital de provincie. Un om de treabă şi pus pe treabă, care crede în cinste şi dedicaţie profesională, niciodată ostentativ în ceea ce face dar care îşi urmăreşte convingerile şi scopurile cu obstinare, puţin prea încrezător în oameni, care îşi trăieşte sentimentele cu discreţie şi deziluziile cu decenţă.
După patruzeci de ani îl regăsim profesor, suplinitor la aproape orice materie deşi specialitatea lui e limba şi literatura franceză, tot în provincie, la Ciorogârla. E Drăgan Niţă din
Doar cu buletinul la Paris, un alt Mitică Irod cu părul alb pe care viaţa l-a înfrânt. Tot singur: nu mai e holtei, ci văduv. Locuieşte tot modest: nu mai stă în gazdă, ci într-un apartament de bloc la etajul patru fără lift, în care dârdâie de frig şi doarme cu căciula pe cap. Aspiraţiile sale nu mai sunt profesionale, ci personale: visează să vadă Parisul şi strânge leu cu leu (monede) socotind câţi ani îi mai trebuie ca să adune suma necesară. Mai credul decât Irod, ia de bună promisiunea primarului că va merge împreună cu echipa de fotbal în călătorie spre Oraşul Luminilor, ceea ce evident nu se întâmplă. Se retrage în cochilia lui cu ochii la televizor, dar deziluziile continuă: un copil al străzii, pe care îl primeşte în apartament ca să-i dea o cană cu lapte, îi fură monedele agonisite.
Acest paralelism ar putea rămâne o speculaţie de critic, dacă regizorul Şerban Marinescu n-ar fi construit începutul filmului
Doar cu buletinul la Paris ca un citat din
Mere roşii.
