„Anotimpul iubirii” – cronică de film

     În cortegiul semnelor de întrebare pe care Ie împrăștie filmul realizat de Iulian Mihu după scenariul lui Mihai Istrățescu (cu care a colaborat și la scriere) se afla și acestea: ce iubire, a cui iubire? Ambiguitatea, dragă ci­neastului, care a probat cândva ca știe să identifice în ea una din resursele artei auten­tice — se transformă, în cazul de față, în in­decizie: dramaturgică, regizorală. Anotimpul iubirii ar putea fi chiar anotimpul vieții, al unei vieți cu atât mai prețioase cu cât i se cu­noaște dramatica scadență: aceasta este po­vestea protagonistei, directoarea Irina Sterian (Cristina Deleanu), care alungă fantoma rău­lui incurabil, lăsându-se copleșită de nenumărate probleme tehnice ce impun o grabnică rezolvare. Anotimpul iubirii ar mai putea fi chiar cel al dragostei — fără multe preambu­luri — dintre un tânăr, extrem de capabil (zic mulți) inginer (Gheorghe Visu) și o ingineră stagiară plină de făgăduințe profesionale (Maia Morgenstern), dacă tot story-ul acesta nu ar fi rezumat la câteva secvențe. Prin preajma celor două trasee narative gravitează personaje cu mai multa sau mai puțină culoare: fata nostima, fără probleme, doar cu cele de la locul de muncă și, uneori, locul din inimă (Viorica Dinicu), omul care se pricepe la toate (Alexandru Arșinel), inginerul șef arogant și orgolios (Val. Paraschiv), secretara descurcăreață (Adina Cezar) etc. În genere, pe ecran este destul du-te vino, un du-te vino pe care regizorul nu are, parcă, răbdarea nici să-I controleze, nici să-I ritmeze; de aici și o anumită stânjeneală în mișcarea personajelor, sentimentul negăsirii spațiului adecvat în ca­dru. Fluiditatea din primul scenariu semnat de Mihai Istrățescu (Mijlocaș la deschidere) nu i-a mai fost la îndemână, iar dacă au exis­tat urme, acestea nu au fost recuperate de regizor, preocupat de implantarea câtorva secvențe de atmosferă — cele din casa cu parfum patriarhat și tabieturi duios-ridicole a Elvirei, sau într-un culoar al fantasticului. Dar, pentru ca bizara întâlnire a femeii care nu-și mărturisește boala — cu un personaj aflat la jumătate de drum între alinare și pre­moniție să aibă rațiunea particulară a oniricu­lui, ar fi trebuit ca, măcar într-un scurt răgaz, protagonistei să i se îngăduie să stea de vorbă cu ea însăși (o vedem în propria-i casă abia în final, tot timpul fiind, cum se spune astăzi, „prinsă"). Altfel, atari accente nu fac decât să reamintească obsesiile unui cineast care, paradoxal, pare a căuta o Scylla și o Caribda prin strâmtoarea cărora să-și pună la încercare talentul. Mereu derutant, iubit de generații de tineri cineaști — cine nu a fost student la sfârșitul anilor '50 și începutul ani­lor '60 nu știe ce a însemnat, pentru noi, Viața nu iartă; cine nu a fost coleg cu Pița și Tatos nu știe ce a însemnat Mihu în Institut, pentru generația '70 — regizorul îmi stârnește dorința de a dezintegra zâmbetul ironic cu care își întâmpină și succesele și eșecurile, la adăpostul banalei, dar eficientei întrebări: „cine ești dumneata, Iulian Mihu?”