În cortegiul semnelor de întrebare pe care Ie împrăștie filmul realizat de
Iulian Mihu după scenariul lui Mihai Istrățescu (cu care a colaborat și la scriere) se afla și acestea: ce iubire, a cui iubire? Ambiguitatea, dragă cineastului, care a probat cândva ca știe să identifice în ea una din resursele artei autentice — se transformă, în cazul de față, în indecizie: dramaturgică, regizorală.
Anotimpul iubirii ar putea fi chiar anotimpul vieții, al unei vieți cu atât mai prețioase cu cât i se cunoaște dramatica scadență: aceasta este povestea protagonistei, directoarea Irina Sterian (
Cristina Deleanu), care alungă fantoma răului incurabil, lăsându-se copleșită de nenumărate probleme tehnice ce impun o grabnică rezolvare. Anotimpul iubirii ar mai putea fi chiar cel al dragostei — fără multe preambuluri — dintre un tânăr, extrem de capabil (zic mulți) inginer (
Gheorghe Visu) și o ingineră stagiară plină de făgăduințe profesionale (
Maia Morgenstern), dacă tot
story-ul acesta nu ar fi rezumat la câteva secvențe. Prin preajma celor două trasee narative gravitează personaje cu mai multa sau mai puțină culoare: fata nostima, fără probleme, doar cu cele de la locul de muncă și, uneori, locul din inimă (Viorica Dinicu), omul care se pricepe la toate (
Alexandru Arșinel), inginerul șef arogant și orgolios (
Val. Paraschiv), secretara descurcăreață (Adina Cezar) etc. În genere, pe ecran este destul du-te vino, un du-te vino pe care regizorul nu are, parcă, răbdarea nici să-I controleze, nici să-I ritmeze; de aici și o anumită stânjeneală în mișcarea personajelor, sentimentul negăsirii spațiului adecvat în cadru. Fluiditatea din primul scenariu semnat de Mihai Istrățescu (
Mijlocaș la deschidere) nu i-a mai fost la îndemână, iar dacă au existat urme, acestea nu au fost recuperate de regizor, preocupat de implantarea câtorva secvențe de atmosferă — cele din casa cu parfum patriarhat și tabieturi duios-ridicole a Elvirei, sau într-un culoar al fantasticului. Dar, pentru ca bizara întâlnire a femeii care nu-și mărturisește boala — cu un personaj aflat la jumătate de drum între alinare și premoniție să aibă rațiunea particulară a oniricului, ar fi trebuit ca, măcar într-un scurt răgaz, protagonistei să i se îngăduie să stea de vorbă cu ea însăși (o vedem în propria-i casă abia în final, tot timpul fiind, cum se spune astăzi, „prinsă"). Altfel, atari accente nu fac decât să reamintească obsesiile unui cineast care, paradoxal, pare a căuta o Scylla și o Caribda prin strâmtoarea cărora să-și pună la încercare talentul. Mereu derutant, iubit de generații de tineri cineaști — cine nu a fost student la sfârșitul anilor '50 și începutul anilor '60 nu știe ce a însemnat, pentru noi,
Viața nu iartă; cine nu a fost coleg cu
Pița și
Tatos nu știe ce a însemnat Mihu în Institut, pentru generația '70 — regizorul îmi stârnește dorința de a dezintegra zâmbetul ironic cu care își întâmpină și succesele și eșecurile, la adăpostul banalei, dar eficientei întrebări: „cine ești dumneata, Iulian Mihu?”