Imaginile prin care îl păstrez în memorie poartă în ele o grație atât de nepământeană, încât acum, peste ani, când mi-l amintesc, îmi vine să cred că și atunci, când era printre noi, când respira fumul și ranchiuna sedințelor noastre interminabile, când priveghea măruntele noastre hărțuieli, îngândurat, cu un surâs pierdut, nespus de milos în fața jalnicelor patimi; când îmi amintesc privirea pe care o suspenda deasupra duelurilor noastre, întristarea fără reproș a acelei priviri îndepărtate, care se mira parcă; ăștia sunteți? de ce sunteți așa?; când din nou peste ani îi revăd conturul siluetei sale subțiri și îl așez pe scaunul lui ― scaunul acesta a rămas gol la propriu și la figurat, pentru că, într-adevăr, de data asta cel plecat n-a putut și nu va putea să fie înlocuit ― acum, când îl am în fața ochilor, mai viu decât era în viață, acum de-abia înțeleg că încă pe când era, el a aparținut nepământului.
De obicei, iubim în amintirea dispăruților tot ceea ce i-a făcut asemănători nouă și e în firea lucrurilor ca durerea plecării lor să se topească de-a lungul anilor, să ne obișnuim cu absența lor, să ne consolăm cu imposibila lor întoarcere.
Totul în ceea ce îl privește se-ntâmplă în sufletul meu de-a-ndoaselea. Mai întâi el există în conștiința mea, nu pentru că ne-a semănat, ci pentru că nu ne-a semănat atât de mult. El a traversat un mediu încins de spiritul competitiv (cui trebuie să-i mai spun, cine nu știe că lumea filmului se află într-o perpetuă luptă de guerilla, o luptă uneori fratricidă?), desprins de ambiții, neatins de vanități, bucurându-se într-un mod care nu înceta să mă uimească, de gloria partenerilor săi, a elevilor săi, a concurenților săi (cine ar fi îndrăznit să pronunțe în fața lui numele barbar de concurență? El concurent? El nu putea să concureze decât la proba de angelism). Când „s-a bătut”, căci l-am văzut de câteva ori trăgând sabia, azvârlindu-se în discuții cu o hotărâre atât de blajină încât adversarii se micșorau tăcuți, când se hotăra să nu mai tacă, cauza apărată cuprindea întotdeauna pe un talent tânăr fără ieșire la mare pentru că prietenii și obtuzitatea se încăpățânau să-I lege de uscat, un fost-talent pe care creșteau acum bălării, un fără-de-talent care trebuia ajutat să supraviețuiască, ca să-și regăsească un echilibru în afara autoiluzionării.
Făptura lui a fost întotdeauna plăpândă, dar harul lui a avut până în ultima clipă vitalitatea copacilor predestinați să devină monumente ale naturii. A cui e vina dacă timpul nu i-a dat răgazul să treacă pe peliculă toate filmele care suiau în el? Filmele lăsate în urma lui, filmele pe care am avut norocul să le termine, filme esențiale pentru cultura românească a acestor decenii, au rămas memorabile sculpturi în celuloid. Tăieturi viguroase, muchii dure, o tumultuoasă forță virilă. El, blândețea personificată, a lăsat amintirea unei arte aspre, mustind de patimi grele, mișcată de porniri neîndurătoare. Opera lui transmite un sentiment de forța, dar cel care o radiografiază cu puțină atenție, simte că muchiile tari tremură sub o rază nespus de gingașe. Din inima conflictelor acelea neguroase pâlpâie spre noi o lumină dulce-amară. Lumina aceea este, fără îndoială, propria lui suflare. Ciudat, sau poate nu-i ciudat, poate că așa era firesc: când era aici, pe pământ, el ne-a apărut întotdeauna ca un nepământean. De când e nevedere, absența lui a devenit prezență materială. Plecând, el s-a transformat în etalon. Etalon de puritate. De candoare. Mai ales de candoare.
Din atâtea titluri meritate caut unul să le cuprindă pe toate: angelicus este, fără îndoială, cel mai potrivit. Angelicus e fără îndoială cel mai polemic.
Polemic, el? El, care a luptat pentru mai bine, fără umbră de agresivitate, pentru că această luptă era pentru el mai firească decât propria lui respirație. Polemic el, care îndulcea raporturile umane cele mai încrâncenate, le spăla în infinita lui grație, el care nu știa să constrângă decât cu bunătatea?
De ce imaginea blândului nostru staroste îmi apare azi așa cum nu a fost niciodată în viață: mustrătoare și drastică? De ce prezența lui metafizică îmi apare azi mai concretă, mai viguroasă decât a fost cândva prezența lui fizică? De ce nu putem să ne consolăm nici azi cu imposibila lui întoarcere?
Poate pentru că mă uit înlăuntrul breslei noastre și nu văd pe nimeni, dar absolut pe nimeni, care să mai poată duce pe umeri povara de a fi, și mai ales povara de a rămâne angelic.
