Cel puţin din două motive,
Lucian Bratu este unul dintre regizorii care fac excepţie de la regulă, în cadrul generaţiei lor. Mai întâi prin faptul că şi-a descoperit, greu dar cu evidenţă, o tematică a sa predilectă şi apoi pentru că se află în continuare pe o curba ascendentă.
După ce s-a eliberat de tentaţiile filmului de gen, de care alţii abia acum se lasă cuprinşi, regizorul se vădeşte sensibil cu precădere la condiţia femeii, cercetând-o cu aplicaţie, în variate aspecte, de la „fata fermecătoare“ din filmul cu acelaşi titlu, la primariţă (
Oraşul văzut de sus), de la dactilografă (
Drum în penumbră) până la prezenta şoferiţă din Angela merge mai departe. Aspecte variate şi nu prea, întrucât femeile sale sunt, aproape toate, de un anume tip. Este mai ales femeia singura sau însingurată, femeia fără exces de feminitate, în aşa fel încât singuratatea ei este oarecum programatica şi de un dramatism potolit, reţinut, aproape periferic în existenţa ei, care curge destul de liniştit. Accentul cade, în consecinţă, pe latura profesionala pe raporturile sociale, eroina având de-a face cu bărbaţii mai ales în calitateta lor de cetăţeni. Dar cum e ea însăşi destul de „bărbată" nici asta n-o tulbură prea mult. De aceea, deocamdată, în filmele lui Lucian Bratu, condiţia femeii nu capată anvergura unei dezbateri acute, mai puţin liniştitoare, despre condiţia umana însăşi, ci rămâne circumscrisă unei observaţii mijlocii, curente, ataşante prin seriozitatea şi măsura ei.
Mireasa din tren, necitat mai sus, a fost o tentativă de evadare a regizorului în interiorul propriei formule, un adevărat seism ameninţând stabilitatea viziunii sale, prin întoarcerea la vârsta „fetei fermecătoare" şi desfăşurarea eseistica a naraţiunii. A fost ca un vertij şi se vede că regizorul nu l-a putut suporta mai mult de un film. Reaşezarea în matca, reprezentată de
Angela merge mai departe, pare cu atât mai temeinică şi nu fără de folos, cu cât e pentru prima dată când regizorul se află în compania unei scenariste:
Eva Sîrbu. Pe care am elogiat-o nu de puţine ori pentru scenariile şi comentariile ei din scurtmetraje documentare şi care, iată, îi ofera regizorului o colaborarea tematică specializată, din aceasta rezultând nu doar o consolidare a punctelor de trecere ştiute, ci şi o multiplicare a zonelor de observaţie, pentru eventuale treceri „mai departe".
Angela, în interpretarea Dorinei Lazăr, este cea mai caracteristică dintre întruchiparile prototipului feminin care-I urmăreşte pe realizator, fiindcă în postură de şoferiţă de taxi, eroina aduce a comandant de vas, supraveghind mişcătoarea mărilor singurătate din perimetrul oraşului şi dincolo de barierele sale, dar episodic, de pildă, într-o şedinţă sindicală, ea seamănă şi cu o primariţă, ca sa reamintim celălalt film, în care oraşul era privit de sus. Angela îl priveşte de jos şi aceasta este noutatea şi primul câştig al filmului.
Postul de observaţie mobil conceput de Eva Sîrbu i-a oferit realizatorului sanşa de a depăşi o anume rigiditate, de a face din lucrarea sa una dintre puţinele deschideri pe care cinematograful nostru ni le oferă asupra peisajului citadin. Aceste deschideri au fost atât de rare şi de înguste, încât ne e greu să cităm vreun precedent în care geografia reală a urbei noastre, în speţă Bucureştiul, să se transforme cel puţin prezenţă fizică vie, coerentă, recognoscibilă, dacă nu chiar să capete personalitate şi funcţie dramatică. Puţini regizori, inclusiv din noile serii, pot să intre în competiţie cu ceea ce a realizat Lucian Bratu aici în materie de animare a străzii, a trotuarelor şi a părţii carosabile: vânzoleala vehiculelor de cele mai variate profiluri şi destinaţii, trecătorii şi trecătoarele care traversează cadrul cu nonşalanţa cotidiană atât de bizară în diversitatea ei şi pe care numai omul de la volan poate să o surprindă ca atare, blocuri noi, colţ în colţ cu calea.ferată, cartiere vechi, cu casele retrase în fundul unor curţi supraîncărcate de parfumul epocilor apuse, urcuşul ondulat al străzii cu troleibuz din Cotroceni, coborâşul în pantă rapida de pe lângă Uranus, strania câmpie de beton cu coşuri fumegânde, din noile platforme industriale ş.a.m.d. Performanţa aparţine fără îndoială şi tinerilor colaboratori ai regizorului, operatorului
Anghel Deca şi scenografului arh.
Dodu Bălăşoiu, cărora această dinamică nervoasă le e desigur proprie, dar nu întârziem să punem accentul pe receptivitatea şi etortul de înnoire de care autorul însuşi se lasă, în acest plan, minat. Decupajul, încadraturile şi montajul său (acesta din urmă cu concursul aplicat al
Erikei Aurian), calcuIul perspectivei cadrului, combinat cu efectul mişcării de aparat, frecventa obturare a încadraturii de către siluete umane sau mecanice, toate sunt stăpânite cu mână sigură şi fac ca această peliculă să respire cinematografic. Să respire natural aerul unei realităţi prezente, moderne, în raport cu care noi înşine existăm. Nu ştim dacă relaţia de unu la zece redă destul de bine raritatea cu care se întâmplă ca un film să ne transmită această senzaţie, elementară poate, dar sine qua non pentru multe dintre speciile practicate în studiourile noastre.
Este adevărat însa că un film trebuie numai să respire natural, ci să-ţi mai şi taie respiraţia, din când în când, lucru de care Lucian Bratu se pasionează mai puţin, făra a-I ignora totuşi.
Ceea ce ne întreţine interesul e o anume micro sau mini dramaturgie, sunt incidentele mărunte de pe parcurs, totdeauna comentate de Angela, care e şi rezoneurul filmului: ,,— Hai, cucoană, drumul odată! — Ce-i domnule, ce e? Ai nervi? — Da, am. — Du-te la băi dacă ai nervi! Graba vă mănâncă, la toate vă grăbiţi!” Dar important este că aceste incidente şi detalii de parcurs se unesc între ele, se leagă, produc rime şi finalmente construiesc filmul: lacrimele tinerei mame luate de la maternitate rimează cu lacrimile lui Ingrid Bergman din filmul pe care Angela îl vede singură la televizor, avansul pe care face un june coleg în pregeneric („— Angela, vii diseară?”) e preluat de bucătarul rotofei („—Mă gândeam că poate vii şi dumneata..."). Avansuri fără succes, întrucât Angela preferă să aleagă ea însăşi: primul client care-i deschide portiera, în prima secvenţă, păruse un beţiv („eu am avut bărbat beţiv"), însă el fusese doar beat şi nu e altul decât Gyuri, căruia Angela îi va face o declaraţie de dragoste simplă şi expeditivă, dar oarecum ermetică: „Nu ştiu ce ai dumneata, domnule, că de câte ori te întâlnesc, poţi să crezi ce vrei, la mine asta-i situaţia". Deşi se însăilează de la prima la ultima secvenţă, acest roman de amor nu devine totuşi subiectul principal. Subiectul e tot Angela singura, care... merge mai departe. Deosebirea dintre Gyuri şi celelalte personaje care apar şi dispar, fără să devină „cazuri", e ca el apare de mai multe ori, dar eroina însăşi se dezvăluie mult mai bine într-o întâlnire întâmplătoare cu reportera de la televiziune, când devine volubilă şi intră în intimităţii, decât o face în compania iubitului.
Cât timp cei doi sunt încă în maşină, filmul îşi păstrează cursivitatea şi relieful său, Dorina Lazăr e la fel de reuşit feminină cum fusese bărbată, dar în interioare, stângăcia cuplului, mai mult sau mai puţin intenţionată şi recunoscută („Noi niciodată n-am stat de vorbă", „Numai că eu nu vreau să ştiu nimic") apare făcută, greoaie. Astfel solitudinea personajului e mai mult opacă decât expresivă (n-am spune însă că preferăm soluţia contrară, respectiv manierismul apariţiilor de bătrâni, o altă constantă a filmelor lui Lucian Bratu, prelungite, decupate în gros-planuri de o duioşie siropoasă, aceasta reprezentând cealaltă latură a vieţii de familie a Angelei, bătrâna sa mamă). Din când în când, pare totuşi să se anunţe un dezgheţ în acest tablou de interior, Vasile Miske-Gyuri, în halat de baie, izbuteşte să iasă de sub umbra propriei sale mustăţi şi ne face să salutăm debutul său pe ecran, însă nu se merge „mai departe", pentru că bate la uşă o vecină şi astfel se introduce din nou alt aspect al condiţiei femeii, a altei femei, care trebuie să meargă şi ea la maternitate şi al cărei bărbat nu vine acasă decât sâmbăta.
Cea mai reuşita dintre acele alte femei trecute în revistă este fosta soţie a lui Gyuri, prin a cărei singură şi scurtă apariţie, cenzurată de doliu, Dorina Păunescu fixează un destin. Momentul este foarte bine orchestrat regizoral, imagistic şi sonor, cu acel disc de limbă engleză care serveşte drept contrapunct al tăcerii celor trei, ceea ce readuce în discuţie şi alte virtuţi ale realizatorului, probate pe parcurs şi nesemnalate la început: apelul la montajul eliptic, rezumarea unei scene printr-un record — evoluţii cu totul notabile pentru autorul de altădată al lui
Tudor.
Cât despre Angela, la care nu ştim cine a ţinut mai mult — regizorul, scenarista sau interpreta — ea rămâne un punct de reper în galeria restrânsă a portretelor contemporane din filmele noastre. După rolul mamei din
Stop cadru la masă, Dorina Lazăr face încă o demonstraţie, în favoarea mai multor şanse acordate unui cinematograf al realismului. lar personajul de acest tip aşteaptă să meargă mai departe, ca în excelentul cadru final al filmului, depăşind acele bariere metaforice, aflate în el însuşi.