Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Amprenta” - cronică de film


     În evidenţa producţiei noastre cinematografice, filmul poliţist e departe de a fi o cenuşăreasă. Una-două realizări acoperă anual sectorul rezervat acestui gen atât de căutat şi de gustat de marele public. S-a acumulat astfel o experienţă de care pot dispune toţi cineaştii angajaţi în domeniul respectiv (chiar dacă recurg la formule diferite). Totuşi revelaţiile continuă să se lase aşteptate. Între acurateţea profesională — indispensabilă ca prag de jos, dar insuficientă în raport cu aspiraţiile — şi reuşitele rotunde, visate de fiecare dată în dulcea şi entuziasta epocă a filmărilor şi a declaraţiilor anticipative, rămâne un spaţiu care încă nu a fost străbătut.
     A încercat s-o facă până la un punct V. Popescu-Doreanu în Runda 6, în zona aventurii palpitante şi a intrigii enigmatice, ţesute abil şi încununată de lovitura de teatru finală care descoperea întreg adevărul. La rândul său, pornind la drum pe altă direcţie şi cu alte mijloace, Al. Boiangiu şi-a onorat în mare măsură în Maiorul şi moartea intenţia programatică de a elibera filmul de clişeele suspensului poliţist, renunţând cu bună ştiinţă la efecte senzaţionale şi Ia mult umblatele „piste false”, în favoarea clarităţii acţiunii şi a transparenţei tipurilor şi faptelor, plasate în contextul banalului cotidian.
     Cu Amprenta ne reîntoarcem pe terenul ceţos al misterelor care se suprapun derutant, obligând anchetatorii (şi spectatorii) să le dea de capăt prin păienjenişul voit indescifrabil al datelor acţiunii. Cu alte cuvinte, un film poliţist de tip „clasic”, al cărui autor, Vladimir Popescu-Doreanu, îşi confirmă preferinţele din Runda 6. Nu însă şi promisiunile debutului. Înclin să cred că realizatorul a devenit prizonierul propriilor sale procedee.
     Ca şi în Runda 6, el recurge şi de astă dată la o poveste complicată, în care se întretaie şi se înfruntă forţe contradictorii, marea voluptate a regizorului fiind, pare-se, aceea de a întreţine confuziile stăruitor şi de a întârzia explicaţiile (ba chiar de a nu le da deloc în unele privinţe). Dar, spre deosebire de filmul său precedent, a cărui modalitate îşi găsea temeiul în vălmăşagul tulbure al epocii evocate (ceea ce justifica încleştarea dramatică a numeroase interese divergente şi abundenţa echivocurilor şi a nelămuririlor, până la spectaculoasa limpezire din deznodământ), în Amprenta, corespondenţele cu realităţile actuale — la care subiectul se referă — se dovedesc destul de aproximative. Drept prim rezultat, construcţia scenariului, bazată pe aceeaşi aglomerare de nebuloase, e artificioasă, nu decurge cu necesitate din materialul dramatic abordat. Miza conflictului (iar o istorie cu indivizi suspecţi veniţi de peste hotare pentru un furt şi anume al unui tablou) este mult prea fragilă ca să susţină eşafodajul excesiv de încărcat al ansamblului. Prea multe persoane implicate fără o motivare strictă, prea multe încurcături vizibil confecţionate; prea multe valize confundabile între ele, solicitând excesiv tensiunea şi suspensul, când s-ar fi pretat, poate, la o comedie burlescă (bunăoară episoadele din tren). Cu excepţia cuplului de găinari de duzină, râvnind să dea în sfârşit o lovitură de anvergură (trebuie remarcată autenticitatea portretelor realizate cu umor incisiv de Paul Sava şi Mihai Fotino, care au beneficiat şi de cele mai bune părţi ale dialogului, truculent şi savuros), în film e adusă o lume de un apăsat convenţionalism.
     Multe exterioare, cu toate că sunt filmate în puncte binecunoscute ale Capitalei, se petrec — inexplicabil — în locuri neumblate, unde totul e posibil pentru că nu se mişcă nimeni în afara personajelor antrenate în acţiune. Se fură automobile, un autobuz se ciocneşte intenţionat cu un autoturism, au loc urmăriri frecvente pe străzi, în hoteluri sau în gări, dar ambianţa nu preia nimic din pulsul viu al existenţei reale. Momente culminante — pe culoarul şi în compartimentele unui tren — se consumă şi ele într-o garnitură cvasi-pustie, aflată în întregime la dispoziţia echipei de filmare şi a protagoniştilor (excepţie face vagonul-restaurant, unde se zăresc şi câţiva figuranţi).
     Un asemenea decalaj faţă de realitatea imediată s-ar fi putut îndreptăţi, eventual, în condiţiile unei compoziţii deliberat artificiale a filmului, care să plaseze naraţiunea cinematografică într-o geometrie a convenţiei poliţiste pure, absolut riguroase în toate detaliile. Ipoteza cade însă în cazul de faţă, întrucât rigoarea de tip „hitchcoock”-ean nu a fost un ţel care să-i obsedeze pe autori. Încercarea de a dirija acţiunea pe mai multe planuri, care se întreţes şi converg spre o dezlegare comună, se cerea dublată de efortul necesar pentru a asigura nu numai prelungirea cât mai mare a suspensului, ci şi cursivitatea expunerii. Până pe la jumătatea filmului însă, atenţia spectatorului e de-a dreptul biciuită cu date şi frânturi de întâmplări care nu se organizează coerent. În schimb se supralicitează recuzita stereotipă a genului: ochiade provocatoare sau, dimpotrivă, priviri cu subînţeles misterios, vorbe în doi peri, aluzii, gesturi dure sau fals blânde, surâsuri de ocazie nelipsite de inevitabile insinuări ori de ameninţări surde în colţul buzelor, identităţi false, o ieşire secretă printr-un dulap, valize cu fund dublu, expertize dactiloscopice pentru depistarea criminalilor etc.
     Fireşte, ar fi greu de presupus un film poliţist fără acest cortegiu de accesorii. Totul e să nu fie întrecută măsura, iar utilizarea schemelor şi efectelor specifice să nu se transforme în tic, să nu devină scop în sine. În Amprenta, investigarea relaţiilor umane şi reliefarea caracterelor se eclipsează din pricina abuzului de artificii gratuite şi sub povara unei intrigi contorsionate, care nu se poate descurca în plasa propriilor ei iţe. (Când vom scăpa de coşmarul scenariilor vinovate de toate cusururile?) În aceste condiţii nu se pot formula exigenţe severe la adresa protagoniştilor, care fac tot ce pot pentru a da un suport de viaţă credibil tipurilor interpretate. Rezultate mai bune — în limita îngăduită de scenariu — obţin Marga Barbu, Emanoil Petruţ şi, într-un rol episodic, Val. Săndulescu (a căror expresivitate cinematografică se confirmă şi în filmul de faţă) şi debutanţii lon Niciu şi Camelia Zorlescu. Decepţionează Constantin Brezeanu şi Mihai Berechet, jucând tot timpul „descoperit” şi Emmerich Schäffer, vizibil incomodat de un rol care nu-i vine.
     Debutul în filmul artistic al unuia din cei mai buni operatori de la studioul „Al. Sahia”, Willi Goldgraber, nu poate fi socotit concludent. Predilecţia regizorului pentru filmările nocturne şi pentru jocurile de umbre şi clar-obscur, remarcată în Runda 6, îI obligă pe operator la o restrângere a gamei mijloacelor sale de expresie. Eclerajul — element cheie în cazul de faţă — este doar parţial satisfăcător. Cât priveşte performanţele filmărilor în tren, ele sunt destul de modeste.
     Creditul acordat lui Vladimir Popescu-Doreanu cu ocazia primului său film rămâne neacoperit de Amprenta. Stăpânirea elementelor tehnice nu-i lipseşte regizorului, aşa cum am observat şi atunci, fără indulgenţe de circumstanţă. În ultima parte, dincolo de neajunsurile de substanţă, ritmul acţiunii cunoaşte un crescendo bine dirijat, autorul are grijă să lege episoadele într-un montaj dinamic. Totuşi e prea puţin, „amprenta” sa personală nu se lasă identificată. Şi, în fond, asta ar fi fost esenţial când un cineast semnează al doilea film.
 
(Cinema nr. 10, octombrie 1967)

Tags: amprenta film, cronica de film, mihail lupu, vladimir popescu-doreanu

Comments: