Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Amintirile Obsedantului deceniu: Caravana cinematografică


    Recenta premieră a celui de-al doilea lung-metraj al lui Titus Muntean, Caravana cinematografică, la 7 ani după Examen, confirmă calităţile certe ale tânărului regizor şi originalitatea sa în peisajul “Noului Val” românesc. Preocuparea pentru recuperarea paginilor albe ale trecutului comunist, lipsită de dulcegării paseiste, dar şi de tonuri vitriolante, prioritatea dramei umane şi a omenescului în genere în faţa politicului, fără eludarea acestei din urmă dimensiuni care, în fond, condiţionează drama şi îi determină liniile directoare, atenţia la nuanţele concrete ale epocii, consemnate atât scenografic, cât mai ales ca mentalitate, opţiunea pentru un suport literar consacrat, ales cu grijă şi bine filtrat artistic, de unde rotunjimea dramaturgică a scenariului – iată câteva trăsături definitorii ale personalităţii tânărului autor, iată şi argumentele maturităţii sale artistice (dovedite încă de la Examen) şi ale “polifonismului” său, care îl individualizează în faţa masei cvasi-compacte a “minimaliştilor” Noului Val.
     Ecranizare a nuvelei cu acelaşi titlu a scriitorului Ioan Groşan (apărută în 1985 şi premiată pentru debut), filmul Caravana cinematografică reia o temă recurentă în cinematografiile ţărilor ex-comuniste: relaţia dintre film şi putere, dezvoltată pe terenul comun al propagandei politice şi concretizată în motivul nostalgic-sentimental al “căruţei cu imagini”, ce traversează provincia conservatoare spre a înfige în minţile oamenilor lozincile noilor vremi…
     Filmul lui Titus Muntean nu se dezvoltă, însă, într-o frescă istorică a României “Obsedantului deceniu”, ci se concentrează pe un studiu de caz, însoţit de unul de caractere: sosirea într-un sat izolat din Ardeal a unei caravane cinematografice improvizate, coordonate de un tânăr şi ambiţios activist şi relaţionarea acestuia cu localnicii, în scopul organizării ad-hoc a unei proiecţii de film de propagandă.
     Filmul se derulează în ritmul lent-duios şi în atmosfera tandru-satirică a producţiilor lui Jiri Menzel de acum un sfert de veac şi ceva: aceeaşi exaltare a vieţii de provincie, în care parcă niciodată nu se întâmplă nimic, aceeaşi observare atentă a impactului “noilor vremi”, iniţial benign şi abia sesizabil, radiografierea relaţionării cu compromisul politic în scopul salvgardării unei umanităţi, pare-se, inalterabile, aceeaşi galerie de personaje anodine, dar nelipsite de pitoresc. Să nu uităm că şi în spatele legendarului cineast ceh stătea mai totdeauna o pană inspirată de prozator (cel mai adesea, Bohumil Hrabal). Ca şi Menzel, Titus Muntean notează cu aceeaşi luciditate liric-compasivă la adresa tuturor personajelor sale, atât momentele ludice, cât şi pe cele tragic-dramatice. În cazul Caravanei…, accentul cade pe ludic, care aproape că explodează într-o suită de replici excelente, de un umor subtil şi irezistibil, dublate de umorul de situaţii în cea mai bună tradiţie a teatrului şi filmului românesc (leşinul firavei bibliotecare între tomurile de Stalin şi Lenin, impactul păgubos dintre cireada de vaci, drumul desfundat de ploaie şi “cine-camionul modernizării”…). Toată partitura este susţinută de jocul electrizant al echipei actoriceşti (cum rar se mai poate vedea în filmele de azi), vădit contaminate de calitatea scenariului, în frunte cu Mircea Diaconu şi cu mai tinerii Dorian Boguţă, Iulia Lumânare, Nicolae Urs, Eduard Cîrlan.
     Caligrafierea în filigran a atmosferei provinciale de epocă şi atât de specific româneşti, cât şi surprinderea atentă a resorturilor sociale de trasmitere a puterii sunt principalele sale atu-uri. Filmul are multe în comun, cel puţin la nivelul contextului socio-istoric, al umorului şi profilului personajelor, cu Amintirile din epoca de aur (I, II), însă e mai complex şi mai încărcat dramatic decât seria coordonată de Cristi Mungiu, al cărei strat de semnificaţii nu trece de la acela al bancurilor, iar actorii (ca şi regizorii episoadelor) nu prea ajung să empatizeze cu epoca, ci doar să se distreze pe seama ei.
     Din punctul de vedere al greutăţii dramatice, filmul aminteşte, mai degrabă, de Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele; le deosebeşte însă, tonul şi temperamentul. Filmul de debut al lui Mălăele e construit în şarje puternice, dure până spre grotesc şi are o anumită suprasaturare dramaturgică, să-i zicem teatralizantă sau “zgomotoasă” care, în ciuda calităţii jocului actoricesc, este foarte puţin prizată astăzi de cinefili; filmul lui Titus Muntean este mai rarefiat, trăieşte din nuanţe şi vorbeşte uneori prin tăceri, nu exploatează la extrem umorul de situaţii, lăsând momentul de degustare finală în seama publicului; este, în termenii zilei, mai “modern”, ceea ce-i va asigura, probabil, o mai bună primire decât cea a Nunţii… lui Mălăele. Iar din punct de vedere scenaristic (spre deosebire de filmul lui Mălăele), are un singur final – atu important -, clar, grav şi aproape sentenţios, ce ridică pudra de aparentă gratuitate de până atunci şi pulverizează dintr-un singur cadru (violul inocentei bibliotecare) filozofia dolce far niente-ului românesc.
 

 

Tags: caravana cinematografica, cronica de film, elena dulgheru, titus muntean

Comments: