Cinematografia socialistă şi-a inventat, laolaltă cu multe alte aberaţii originale, şi un „producer” pe măsură. În optica iniţială, acesta era hărăzit să acţioneze după chipul şi asemănarea creatorilor şi stăpânilor săi, adică să dezvolte şi să îmbogăţească dogmele fundamentale ale temutului realism socialist.
Că experimentul respectiv n-a reuşit aproape deloc, este un fapt evident şi îmbucurător. Aşa se explică cum de au putut apărea, în pofida unei cenzuri feroce, atâtea filme de valoare, sfidând prin însăşi existenţa lor trufia prostească a unei puteri discreţionare ce-şi propusese (iar, pe alocuri, chiar şi reuşise) să facă „totul”. Şi tot astfel se explică cum au putut dispărea atâţia producători care, pe măsură ce înşelau aşteptările puterii, erau discutaţi, intimidaţi, sancţionaţi, umiliţi, rotiţi sau direct concediaţi.
Ca şi colegii noştri din edituri, redacţii sau secretariate literare, producătorul (bun) delegat era destinat a ocupa poziţia de neinvidiat dintre ciocan şi nicovală. El nu avea nici bani, nici autoritate, iar gustul, opţiunile sau eventuala competenţă ori probitate profesională erau luate sub beneficiu de inventar de către acei tovarăşi care, confundându-şi inepţiile cu realitatea, comandau în consecinţă ceea ce trebuia să producă... producătorul.
Celebrul „plan tematic”, capodoperă a birocraţiei agresive şi tembele, se plimba la nesfârşit între nivelul „inferior” al Caselor de filme şi cel „superior”, care se tot întindea de la înălţimea etajului doi din C.C.E.S. la cea a „cabinetului doi” din C.C.
Astfel se planificau (pornind de la idee, pilulă, subiect, sinopsis, scenariu etc.) toate acele povestioare insipide menite, în optica strâmbă a iluştrilor comanditari, să învie şi să exalte imaginea omului nou, partinic devotat şi fericit.
Din acest(e) moment(e) şi până la premiera viitorului film (iar uneori şi după aceea) producătorul−tampon trebuia să fie mereu „pe fază”, gata să facă pierdută în mod discret câte o gogomănie care „se dorea” strecurând, eventual, în locul ei vreun „subiecţel” abil meşteşugit din condei spre a camufla un film mai de doamne−ajută. (Şi, fără a trage spuza pe turta proprie, vă rog să mă credeţi că procedeul nu era deloc simplu...).
Suspectat de către factorii de decizie (adesea pe bună dreptate) de jocul dublu în favoarea „ălorlalţi” — adică a creatorilor — ei nu se bucura nici măcar de încrederea acestora, care-I considerau mult prea aproape de rigorile stăpânirii.
Urmau, rând pe rând, nenumăratele variante de scenariu sau decupaj regizoral, probele, aprobările şi dezaprobările de distribuţie, de deviz sau de locuri de filmare pe care supra−producătorul (la fel de unic ca şi partidul ce-I emanase în postura respectivă) le pritocea la nesfârşit.
Preferat să asiste, uneori, la aceste jalnice jocuri — nu în virtutea „democraţiei” socialiste, ci graţie statutului său de simbriaş mai uşor de ţinut sub ascultare — aşa−zisul producător devenea cel mult faimoasa curea de transmisie a verdictelor autoritare către regizorul sau scenaristul care, exasperaţi la rândul lor, îl făceau nu odată răspunzător de nemulţumirile lor legitime. Ca să nu mai vorbim de acele situaţii jenante în care excesele sau matrapazlâcurile venind dinspre echipa de filmare (devize supra-dimensionate, distribuţii lipsite de onestitate, „aranjarea” contabilă a zilelor de filmare şi a onorariilor ori substituirea recuzitei şi a costumelor de valoare) trebuiau detectate şi remediate de către acelaşi producător, destinat de jure şi de facto să scoată din foc castanele altora...
Şi totuşi... existau unele situaţii sau conjuncturi în care diplomaţia, intuiţia sau numai şansa ofereau pseudo−producătorului ocazia să medieze, să se descurce, să „o dreagă” în favoarea filmului, punând şi el umărul, în măsura în care era posibil, la aprobarea acestuia.
Că uneori se întâmpla şi invers — puterea găsindu-şi în slujbaşul său un aliat pe cât de util, pe atât de detestabil — este tot atât de adevărat. Din pacate.
Aşa încât enunţarea unui verdict global în această privinţă devine cel puţin riscantă. Pentru cine doreşte, totuşi, aşa ceva, rămâne să apeleze la „proba de conştiinţă”, singura în măsură să edifice, împreună cu filmele respective, o judecată dreaptă asupra a ceea ce a însemnat producătorul în cinematografia epocii de justificată ruşine patriotică.