Orice urmă a trecutului e
document, afirmă istoriografii moderni, iar distincțille sunt eficace numai plecând de la aspectul exterior al izvoarelor, care pot fi : scrise .(acte, înscrisuri, hronici etc.), figurate (desene, gravuri, hărţi, fotografii etc.) şi orale (legende, tradiţii etc.). Filmul se numără printre documentele figurate şi e mai pretios decât fotografia pentru că înfăţişează realitatea în mişcare, „retrăind-o în prezent". În încercările de a reconstitui istoria unor evenimente de anvergură sau de a recompune biografia unei personalităţi, a unui grup social, a unui oraş, filmul a devenit, începând cu secolul nostru, un „izvor" şi un „document" de prim ordin.
Amintiri bucureştene e o asemenea tentativă de „biografie" a capitalei noastre, căreia i se caută dincolo de paginile oficiale ale jurnalelor de actualităţi, dincolo de scenele pitoreşti, uneori împrumutate din filmele de ficţiune, dincolo de comunicarea imediată, contingentă un suflet, un „fel de a fi", dacă nu chiar un „stil". Această căutare se ghiceşte din intenţia iniţială a „prefeţei" argheziene şi apoi printre secvenţe şi mai ales printre rândurile comentariului înţelept al lui George Macovescu, cu un desen riguros care evită pleonasmele imagine-cuvânt, cu o justă măsură între informaţia exactă, accentul critic sau chiar ironic, şi o reţinută undă lirică.
Totuşi, fie din cauza materialului de arhivă (cinematografică) relativ limitat, fie din cauză că analiza acestui material n-a fost dusă până la capăt, filmul nu ajunge să dezvăluie cu adevărat „sufletul" şi „stilul" oraşului.
Radu Gabrea, realizatorul, s-a dovedit abil in racorduri şi contraste filmice, dar mai puţin deprins cu studiul profund (evident, tot pe căi cinematografice) al epocii cuprinse în arcul filmului său, care rămâne o „miscellanea" de imagini, un caleidoscop interesant şi vivace: filrnul nu devine — cum ar fi putut să fie un eseu cinematografic prin care să se sintetizeze şi să se interpreteze, la un nivel superior de tensiune intelectuală, datele documentare.
Oricum, insă, in afară de meritul de a ne îmbogăţi informativ conştiinţa asupra unei recente perioade de istorie bucureşteană şi, intr-o măsură, asupra continuităţii acesteia, Gabrea şi filmul său îl au şi pe acela de a opera, implicit, o critică a trecutului. Cu alte cuvinte, aceste
Amintiri bucureştene sunt limpede evocate din unghiul prezentului tinereţea lui Gabrea e, ea singură, aproape o garanţie iar prezentul, se ştie, e mereu o critică a trecutului, o „depăşire" a lui. Adică ne dăm mai bine seama - în contact cu imaginile-document ce anume am aruncat peste bord din trecutul Bucureştilor şi care anume părţi din fiinţa noastră corespund sau mai binezis nu corespund cu balastul lăsat în urmă. În acest sens, iniţiativa lui Gabrea merită să fie continuată şi, pe cât se poate, adâncită.
M-a nedumerit, pe de altă parte, falsa ambiţie de a se defini
Amintiri bucureştene ca “film
artistic de montaj". Ce înseamnă artistic, aici ? Montajul, care e unul dintre elementele de bază ale esteticii filmului în general? În cazul acesta şi n-o spun doar în glumă alăturarea termenilor „artistic" şi „montaj" e tautologică. Nu,
Amintiri bucureştene e un film documentar sau, dacă se preferă, un film-document, cu limitele şi valorile pe care am încercat să le desiuşesc. Un bun film docurmentar, util şi sugestiv, care recurge în cea mai mare parte la izvoare istorice veritabile, de tipul celor figurate, deci expresive pentru toată lumea.
Să nu uit, în încheiere, un cuvânt de laudă pentru operatorii
Ovidiu Gologan și
Dinu Tănase, care au filmat „articulaţiile" contemporane, au „mişcat" adrnirabil fotografiile statice şi au obţinut performanţa acelui lung panoramic vertical, de înălţare a şi deasupra Bucureştilor, cu care se închide evocarea.
