Paul Ghițiu este de profesie inginer. Scenariul său „Pasaj” a fost înaintat Casei de filme Patru în vara lui 1989. Factura inedită a acestuia în raport cu modelul momentului a stârnit admirația ― fie ea platonică, fără prea multe șanse de concretizare ― a producătorilor. Autorului i-au fost cerute niște „Iimpeziri”, în speranța că poate, totuși... Așa au apărut aceste gânduri. Ele nu explică, ci motivează scenariul.
Un fel de prefață... De ce nu?
„Nu cred decât în revelațiile profunde. La ce folosește să schimbi structurile, dacă oamenii nu se schimbă? Marii revoluționari sunt cei care transformă omul. Singurii care au reușit cât de cât acest lucru sunt fondatorii de religii: Moise, Isus, Confucius, Mahomed...” spunea Emil Cioran.
Există, cred eu, două realități generale. Una minimă — realul și una maximă — aceasta fiind a lui Dumnezeu. Realitățile fiecăruia dintre noi variază după plusul de simțuri cu care suntem înzestrați, sau de calitățile pe care le avem în raport cu minimul. Acesta este compus din nouă dimensiuni: cele trei ale spațiului, cinci simțuri, plus timpul. Obișnuim să stabilim o cauzalitate a întâmplărilor/ evenimentelor. Când nu avem argumente, spunem: viața, soarta, întâmplarea etc. Dar cine sunt ele? Ce știm despre noi, despre ceilalți, despre ceea ce ni se întâmplă? Și cât știm? Desigur, foarte puțin. Adică ― aproape nimic.
Firul epic al Pasaj-ului se deplasează pe mai multe trasee. Exista în primul rând un palier realist, cel pe care lucrurile se desfășoară la vedere.
Exista apoi un al doilea palier ― incursiunea în conștiință ca într-o altă lume, cu alte legi. Acolo totul este posibil.
Mai există și al treilea palier, al unui labirint în care eroul este, la rândul său, creator, astfel încât o parte mai mare sau mai mică din acest scenariu reprezintă de fapt un alt scenariu ― sau film — imaginat, scris, sau chiar transpus pe peliculă. Prin urmare, sârma pe care se deplasează, precum un acrobat, scenariul ― este ambiguitatea, cea care la urma urmei — caracterizează existența noastră.
La una din întrebările−cheie ale scenariului: „Cine este Mira” există câteva variante de răspuns. Poate fi Mara, care a trecut printr-o transformare de tip evolutiv. Sau Mira, adică pur și simplu o altă femeie din același oraș. Ori, poate, o întrupare a conștiinței, într-o lume cu mult mai multe dimensiuni. Dar și o actriță, soție sau iubită ― proiecție imaginară a lui Andrei.
Prin această prismă cu multe fețe trebuie privit si traseul de absolvire−recuperare pe care îl urmează eroul, un fel de „recalificare ca om”. Reușește el în final să se recupereze pe de-a-ntregul? Posibil da, posibil nu...
În tot acest pelerinaj singurele ajutoare și singurii prieteni ai personajului sunt ipostazele lui trecute ― deci tot el însuși.
Căci remușcarile indică întotdeauna existența unei alte posibilități. Ele țin de viitor și adoptă un punct de vedere superior actului împlinit; într-o situație asemănătoare va trebui să acționeze altfel. Cel care are remușcări își renegă vechea existență și crede în posibilitatea de a se schimba. Remușcările sunt credința omului în libertatea sa; cel care acordă importanță remușcărilor crede că omul este liber.