Un clovn alb precum o pasăre de vis, se înalță pe propriile-i picioare alungite asemenea plopilor, pentru a cuprinde lumea arenei. Trucului „papainoagelor” clovnul cel mereu îngândurat îi opune înălțarea ― nu fără caznă, bănuim ― creșterea din propria ființă. Clovnul cel alb mă îndeamnă să mă gândesc că nu altfel și-a pus la cale arta filmului timp de douăzeci de ani, însăși autoarea, Liana Petruțiu, în a cărei creație nici cel mai cusurgiu privitor nu ar putea depista urma vreunuia dintre ticurile tolerate ale animației. Convențiile îngăduitoare, oricât de simpatice ar fi ele, sunt înlăturate de convențiile mai harnice, poate mai puțin lesnicioase ale obsedantului recurs la cultură. Sentimentul unificator al acesteia, domină filmele Lianei Petruțiu, recognoscibil, deopotrivă, în invocarea universului culturii populare, în demersul punerii de acord a strategiei picturale, cu îndrăznelile animației și, nu în ultimă instanță, în nostalgiile unei sensibilități intens marcate de exercițiul meditației.
Libertatea atât de profitabilă a genului are sens și demnitate în măsura în care jocurile fanteziei nu exclud un anumit coerent program: elementele universului imagistic popular nu sunt pretexte decorative ci chiar materialul construcției, căci iată desenele personajelor inspirate de basmele lui Creangă Punguța cu doi bani sau Fata babei și fata moșneagului amintesc de măștile teatrului popular din Bucovina sau, în chip cu totul insolit, de tradițiile xilogravurii ardelenești. Încă de la debutul său, în 1966: Hai la circ, cu acele încântătoare capete de copii pictate pe pietre de mare, unele motive ale scoarțelor și ceramicii, păsări, căluți deveneau „personaje” și, tot atunci, unele dintre ele prefigurau o aspirație irepresibilă a eroilor autoarei: învingerea spațiului, zborul. La semnalul unei baghete magice păsările din Hai la circ „evadeaza” din covor, bănuiala unei lumi fără opreliști împinge cucu-cu-arc din Povestea micului cuc să se smulgă din mașinăria sa, după cum cine știe ce nostalgii poartă alba făptură din A fost odată un clovn, instalată pe o pălărie care poate fi și luna deasupra unui sat. Cu alte cuvinte, personajele „ies din poveste” în spiritul atât de modernei complicități cu spectatorul și, din curiozitate sau din dor-de-ducă intră în altă poveste, care nu mai este numai a lor, ci și a noastră. Nu întâmplător, probabil, în mai toate filmele Lianei Petruțiu, chiar și în cele mai candide, cum ar fi Poveste cu buline sau Cine a găsit vise frumoase? funcționează un joc al plecării și al întoarcerii, al pierderii și al regăsirii, fie că este vorba de... bulinele unei gărgărițe (suntem în lumea animației!) sau de visele unei fetițe.
Pentru artiștii adevărați „copilărirea”, mai ales ea, este un joc cât se poate de luat în serios. Cum atât de pertinent remarca o comentatoare a semnificațiilor picturale ale filmelor artistei, albul clovnului, atât de stăruitor citat în acele rânduri nu este al inocenței. „Este albul dens al înțelepciunii”.
