Online Magazine Edited by The national union of filmmakers
Fără îndoială, așa este: biografia, fie ea picantă sau romanțată a unui mare comic bucureștean de acum 35 de ani, biografia fidelă și fidel respectată până la ultima literă, nu reprezenta o hrană îndestulătoare pentru apetitul artistic al unui scenarist numit Titus Popovici, pentru pretențiile față de sine însuși ale unui regizor numit Manole Marcus. Era prea puțin ca substanță și prea mult în cantitate și prea des hățișul de întâmplări fără importanță sub care esența și esențialul din acel personaj s-ar fi sufocat. lar pe Titus Popovici și Manole Marcus exact această esență îi interesa. Nu personajul Tănase ci ideea de Tănase, ideea de artă ridicată în fața întunericului unor vremuri, cu mâinile goale și râsul drept singură armă. Râsul împotriva glonțului, râsul împotriva teroarei, rîsul ca armă a celor dezarmați, râsul ca idee de rezistență. Pornit pe această cale — să recunoaștem, infinit prețioasă, de necalculat mai valoroasă decât aceea de a face un film despre un mare comic al Bucureștiului din anii de război — pornit pe această cale a despuierii unui personaj până la esență, până la a-I transforma în idee, Titus Popovici s-a întors cu tandrețe și căldură tot la acel personaj și i-a schițat, din linii puține dar ferme, portretul ușor de recunoscut. Apoi l-a fixat într-un timp anume, acela de maximă teroare, într-o situație anume, aceea de replică vie la teroare și într-un moment anume, acela al pregătirii unui imens și ucigător hohot de râs împușcat chiar în inima teroarei. Momentul acesta declanșează, de fapt, trei scurte dar încleștate lupte duse în paralel: între râs și teroare, între spaimă și curaj, între viață și moarte. Privite mai de aproape, ele se suprapun și devin una singură: lupta împotriva lașității. Aceasta este schema filmului. Matrița lui. Plină ochi de amănunte vii, de personaje vii, de întâmplări aparent colaterale firului principal, de fapt alcătuindu-l cu încetul, de momente-spectacol, de picanterii îmblânzite și pitoresc, un pitoresc de neevitat, de neînlocuit. Căci dacă Titus Popovici și Manole Marcus au ocolit formula «biografie romanțată», n-au înțeles prin asta să se lipsească și să ne lipsească de spectaculosul inclus în mediul respectiv, de savoarea și mustul înțepător al acestui personaj numit aici cu o tandră și nevinovată cacofonie caragialescă, Costică Caratase. Dimpotrivă. Ei au folosit tot arsenalul aflat în chip natural în preajma lui (curățat, spălat de scumpa lui vulgaritate de atunci, precis astăzi șocantă), așa cum au folosit însuși personajul arhicunoscut și el curățat de tot ce nu servea ci deservea ideea acestui film cu sensul inclus în titlu: Actorul și sălbaticii. Sub chipul lui și «în mâna lui» Toma Caragiu, nea Costică Caratase are vulgaritatea mulată pe candoare și ironia pe subtilitate și geniul comic pe conștiința genială a propriei valori, a forței lui de armă. Caragiu «dă» cu acest personaj, scris anume pentru el, cel mai complex (și de aceea și inegal, omenește, cuceritor inegal, cum inegali sunt oamenii în viață nu actorii în roluri) personaj al carierei sale cinematografice. Personaj care lasă frâu liber tragicului și comicului din el, loc pentru mușcătura ascuțită a ironiei și pentru nodul ridicat în gât de prezența unei tristeți copleșitoare. Pentru el era acest rol, căci numai el, cred, putea să se acopere de ridicol șoptind versuri topit de amor în fața unei gâsculițe minunate și apoi, cu o altă voce, vocea lucidității, să rostească acel: «Tăiați calea lui Hitler! Opriți-i! Dacă vreți să rămâneți oameni!». De altfel toate rolurile par scrise «pentru». Pentru Mircea Albulescu, acel Friedman, scriitor de texte, căci numai el putea să stăpânească astfel acest personaj, gata oricând să alunece în «specific», numai el putea să-l lase numai când trebuie și cât trebuie, numai atunci când oamenii, nu personajele de film, alunecă în ei înșiși, în specificul propriu. Pentru Marin Moraru, acel Vasilică, slugă și teroare cu căciulă, căci numai el putea rosti cu atâta gravă siguranță: «Monseur scrim, monseur citim», numai el putea coborî astfel scările în cămașă cu 
arnici și căciulă pe vârful capului, «căci trage, monseur»..., pentru Margareta Pogonat acest rol de nevastă încă și mereu iubită, încă și mereu înșelată, căci numai ea putea spune cu acel zâmbet anume «Costică, te caută amanta», numai ea putea să fie cu atât farmec Elvirița ajunsă cucoană la oraș, fluturând aferată în capoate cu flori, și tot ea, cu căldură, Elviriță pur și simplu îngrijorată de «Costică al ei». Pentru lon Besoiu acel Guță Popescu, cu fanatismul cabotin și cabotinismul fanatic, căci numai el putea să facă să rămână acel personaj cu apariții scurte și rol important în trama filmului. Pentru Ovidiu luliu Moldovan, acel legionar bolnav de el însuși, isteric și violent, cu violența calculată la rece și stăpânită până se adună, până se face forță în pumnul plecat să Iovească cu voluptate și ea bolnavă. Pentru Mircea Diaconu acel polițist cu înfățișare de orice altceva numai de polițist nu, căci numai Mircea Diaconu putea, cred, să se lase dat afară pe ușă și să intre pe fereastră cu atâta candoare liniștită, numai el putea să dea viață acelui gest profesional cu care polițaiul își împinge pălăria pe ceafă după fiecare lovitură bine plasată, numai el putea să refuze cu acea privire plicul cu bani. Și cred că ar trebui să mă opresc aici, pentru că altfel aș cita toată distribuția de profesioniști și neprofesioniști, aș intra și în figurație zicând «pentru cutare, acest rol». Dar oprindu-mă, am ajuns la una din marile calități ale filmului, născută dintr-o mare calitate a regizorului: distribuția. Că Manole Marcus are simțul distribuției, știm demult, știm dintotdeauna. Simțul distribuției și știința de a lucra cu actorii aleși. Dar cred că aici, în Actorul și sălbaticii, s-a depășit pe sine. Distribuția lui este o demonstrație pe viu de ceea ce înseamnă, de fapt, o distribuție. De altfel tot filmul mi se pare a fi o suită de demonstrații. Demonstrații de profesionalism. Pe toate sectoarele. Începând cu «ceea ce se vede», cu decorurile semnate de Virgil Moise și costumele semnate simplu, Tomina, simplu dar cu orgoliu profesional, cu imaginea semnată Nicu Stan, imagine adaptată epocii fără praful ce acoperă orice epocă, ci doar cu parfumul ei, și sfârșind cu ceea ce se aude și cum se aude. În acest «ce se aude», un cuvânt greu îl are muzica lui George Grigoriu, lipită tandru ca atmosferă de acel «Habar n-ai tu» și gândită într-un contrapunct prețios cu acțiunea uneori brutală, cu vorbele deochiate, uneori deochiate cu candoare și triste în subtext ale lui Nea Costică Caratase. O muzică gândită să schimbe dimensiunea comicului în simplă și omenească dimensiune a tristeții, a neputinței, căci nu, râsul nu ajunge, ne-o spune Nea Costică Caratase în prag de moarte, nu ajunge râsul, spune acea idee de Tănase, de Păcală, de spirit de rezistență, rezistent la intemperiile istoriei, de 2000 de ani rezistent, nu ajunge, spune nea Costică în unul din cele mai negre momente ale celor 2000 de ani, nu ajunge și încremenește în prag de moarte, pentru că ideile nu mor, spiritul nu moare, numai oamenii, comici sau tragici, ridicoli sau sălbatici, numai ei... Și muzica se așterne peste această ultimă imagine, muzica, adică leit-motivul filmului, tandru și trist. Tandrețe pentru om, tristețe pentru vremuri. Și din nou, din umbră, așa cum se cuvine din umbră, se simte «mâna» lui Manole Marcus, pecetea lui. Căci tot ce se întâmplă, de la litera scenariului încoace în acest film, îl reprezintă. Cu cinste, cu onoare, întru calități și defecte, acest Actorul și salbaticii este într-adevăr un film realizat de Manole Marcus, cum scrie pe generic. Realizat și nu doar în regia lui. Realizat, pentru că îi seamana întru totul. În calm, în lentoare, în cumințenia formei și forța conținutului, în acest contrast devenit constantă, permanență artistică la Marcus, între o liniște a limbajului și o mișcare a ideilor în interiorul lui. Îi seamănă în umor și în tristețe (în amestecul de umor și de tristețe), îi seamănă în duioșii și cruzimi (în amestecul de duioșie și cruzime), în siguranță și timiditate (în amestecul de siguranță și timiditate). Se prea poate ca Puterea și Adevărul să fi fost momentul de revelație al cinematografiei noastre la o oră anume. Actorul și sălbaticii este momentul de revelație al unui regizor la o vârstă anume. Vârsta la care afli, ai aflat, că nu e de glumă. Vârsta la care ca o reacție de împotrivire la timp și trecerea lui, începi tocmai de aceea să glumești. Cu seriozitate. Și cu toată greutatea timpului așezată pe spate. Și nu, nu mi se pare întâmplător că în momentul de revelație numit Puterea și Adevărul și în momentul numit Actorul și sălbaticii, Manole Marcus l-a avut alături pe același Titus Popovici.
