​Actorii noștri – Melania Ursu

     Între două trenuri. Așa ar trebui subintitul­ată această convorbire purtată într-o cameră de Hotel la Sinaia, într-o seară de septembrie. Ajungând — din prevedere — mai devreme, am așteptat respirând aerul tare de munte și numărând ceasurile câte mai rămâneau până la miezul nopții când Balt Orient Expressul urma să o ducă pe interlocutoarea mea spre casă. Într-un târziu, echipa sosește de la filmare. Facem cunoștință. Surpriza generală. Când a intrat în încăpere, am recunoscut-o întâi după voce. Din știuta persoană brunetă, doar ochii păstrează umbra brună, intensă a privirii. Părul oxigenat neglijent — așa cum r olul i-o cere — îl are strâns la spate. Când, în câteva rânduri, coechipierii, băieți și fete, vor mai veni ba să o ia la masă, ba să o asigure că vor conduce la gară, să se intereseze când se întoarce și pentru câtă vreme, glumele se țin țanț, Doamna Mela imita ba pe unul, ba pe altul, în amuzamentul general, aflând și eu peripeții de la filmare, întâmplări cu haz din orele de relaxare. Pentru mine, care n-am avut posibilitatea să o văd decât în turneele bucureștene, în prea puține piese („Constructorul Solness”, „Ifigenia în Aulis”, „Unchiul Vanea”) și, bineînțeles, în filmele, nu multe, pe care le-a făcut, Melania Ursu însemna, prin excelență, actrița-tragediană din rara familie a artiștilor care oficiază în templul Thaliei cu o sensibilitate anume, capabilă de amp;e crescendo-uri și de adânci introspecții, excelând în ipostaze de vibrantă dramatică gravitate, glasul ei atingând tonuri profunde, chipul  marcat de un nobil, pătimaș tragism.
 
     Nu mă așteptam să fiți o persoană atât de veselă, de expansivă! — nu mă pot opri să exclam.
     Vai de mine, da' de ce? Când am terminat eu Institutul, în '61, eram — ca să zic așa — specializată în comedie bufă. Noi am fost cea de-a doua promoție „de aur”, cu Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dorina Lazăr, Violeta Andrei, Magda Popovici, Ștefan Tapa­lagă, Julieta Strînbeanu, Traian Stănescu, Marian Hudac, Eugen Racoți, Constantin Drăgănescu, Constantin Florescu. Am început la clasa Soranei Coroamă, apoi ne-a preluat Moni Ghelerter și în școală am tot jucat nostime fetițe. Asta până într-o zi — eram deja pe scena Naționalului clujean — când s-a găsit cineva să spună gata cu veselele subrete, Mela, e timpul să treci la altceva. Și așa am ajuns la tragedia antică — eram prima corifee într-o distribuție excepțională, avându-le în frunte pe Silvia Ghelan și pe Silvia Popovici. Cu „Ifigenia în Aulis” am făcut și un turneu în Italia, la Florența... Dintr-o ­dată au ieșit la iveală resursele mele drama­tice — un fior pe care nu-l bănuiam, îl intu­iam doar. S-a confirmat că am substanța in­terioară necesară rolurilor de amplitudine... Încă din studenție văzusem teatru englezesc, franțuzesc, italienesc și grecesc și rusesc (noi înșine eram formați după metode stanis­lavskiene) încât la douăzeci de ani mi-a fost clară ideea că actorul trebuie să facă de toate, să atace toate genurile, toate stilurile. Noi, românii, ne aflăm într-un punct de con­fluență a culturilor răsăritene și occidentale și avem și o structură psihică generoasă: sun­tem teribil de mobili sufletește, și extra și in­trovertiți, deopotrivă. Ne e ușor să „încasăm”, dar și să „provocăm” sentimente contradicto­rii. Actorul român este aproape din start un virtuoz. Dacă-i bine dirijat, desigur... Mi-am început cariera într-o atmosferă de intensă creativitate și poate de asta am continuat să rămăn un copil mare și receptiv, care nu opune rezistență la nici un fel de încercare, pentru că nu e bine să te cramponezi în co­modități... Am jucat Lady Macbeth, dar și Catarina, am fost Antigona, Fedra, dar și Zița, m-am întâlnit cu Brecht și Arrabal, cu dramaturgia lui Baranga și Tudor Popescu, îmi plac și rolurile comice robuste, și cele de o mărețe statuară, am voluptatea jocului clocotitor, cu sclipiri de vervă și ironie, așa cum încerc să mă învălui și în haloul tristeților misterioase, să amestec candoarea cu femini­tatea devoratoare, vitalitatea frusta cu austeritatea, să alternez dinamismul cu imobilitatea aparentă, drama cu farsă, să stigmatizez deșertăciunea...
 
     Dar și să clădiți, „poezia abstractă a umanismului” — cum frumos spunea un cronicar...
     Cel mai greu mi-a fost să mă confund cu rolurile în care-mi evacuam niște stări lăuntrice personale. Pentru că e greu să te cunoști pe tine însuți. Mai ales că nu rămâi, la toate vârstele același. Daca privești în urmă, nu mai semeni cu tine. Doar dacă duci o viață superficială, care nu te solicită, dar, de obicei, viața te obligă „să plătești”... Și trebuie să ai curaj să te mărturisești mai întâi în față ta, ca să te poți dezvălui și altora. Și orice reținere se simte, gestul trebuie făcut până la capăt, fără complexe. Pentru că rolul trebuie să curgă lin, ca o apă, în teatru ca și în cinema. Bineînțeles, dacă personajele îți sunt pe măsura sufletului. Atunci ai deplină mulțumire. Când reușești să spui prin cuvintele altcuiva ceea ce simți tu. Asta, pe o parte.  Și aici am vrut să ajung. Sigur că e frumos și interesant. Și sunt actori care toată viața se joacă pe ei înșiși și o fac bine. Dar mai pasionant mi se pare să faci compoziție. Eu am fost învățată să construiesc substituindu-mă personajului, să merg în întâmpinarea lui, nu să-I aduc spre mine. Totuși, în permanență, m-a urmărit un element dominant: faptul că eu am fost în viața de toate zilele o intransigentă, o revoltată, nu m-am resemnat în fața nici unei situații neclare, neplăcute, n-am suportat umilința, mizeria de nici un fel. De asta, probabil, mi-au fost aproape personajele cu structură dârză, cu ținută verticală. Și de aceea cel mai mult îmi plac tragediile, pentru vigoarea, pentru conturul ferm al profilurilor umane... Dacă nu mai ai resurse sufletești, la un moment dat te oprești... Și dificilul hop dintre vârste îl poți trece făcând compoziții de caracter. Eu, oricum, am fost supusă acestui exercițiu de timpuriu, de pe la douăzecișipatru de ani, așa că am învățat să-mi mențin condiția de conchistador pornit să descopere și să cucerească necunoscutul — mi-am păstrat proaspăt interesul explorării și-mi găsesc veșnic preocupări care să-mi dea satisfacții...
 
     După o zi de filmare și în perspectiva unei nopți pe tren spre o repetiție importantă, o simt obosită lungește silabele și coboară glasul, dar brusc se remontează și-și recapătă debutul de persoană volubilă și des­chisă. Așa că o iscodesc în continuare:
 
     Apropo, nu v-a tentat niciodată profesoratul?
     Am stat câțiva ani la Târgu Mureș și am scos prima promoție de la secția română a Institutului „Szentgörgyi István". Am și lucrat mult la Naționalul târgu-mureșan. Pe urmă am abandonat. Acum predau la Conservatorul „Gheorghe Dima”, secția canto, noțiuni de actorie, mișcare scenica, machiaj.
 
     Clujeancă fiind, sunteți, desigur, foarte legată de literatura lui D.R. Popescu. Se poate spune chiar că în teatru „l-ați debutat”, pentru că ați jucat în prima sa piesă, „Vara imposibilei iubiri”.
     Părinții mei s-au stabilit în '48, la Cluj, așa că la terminarea facultății, m-am întors acasă. Suna ca un fel de misiune. Pentru că pe vremea aceea parcă eram mai idealiști, mai romantici, distanța de capitală nu ne complexa. E drept, în ’77, am riscat și eu un concurs la Teatrul Mic, dar am avut un fel de insucces. N-a fost să fie! Opreliștile erau minore... Dar m-ai întrebat de D.R.P... Îmi dai voie să-ți spun Irina, da?... Știi, acum filmăm chiar după un scenariu al lui, intitulat provizoriu „Nelu”. În teatru am mai jucat și în „Pisica în noaptea Anului Nou”, și în „O pasăre dintr-o altă zi”, și în „Pasărea Shakespeare” (care mi-a adus și un premiu de interpretare), și în „Timp în doi”. Schematizând , personajele lui sunt de două feluri: unele cu o tentă simplă, gravă și dramatică, altele care se ascund sub un soi de coajă de comedie, sub un umor hazliu și șugubăț. Pe traiectoria destinului lor intervin tot felul de complicații stranii. În plus există, de obicei, și un raisonneur care comentează faptele, relativizându-le astfel. Iar intriga urmează un făgaș adesea polițist, de fapt o construcție savantă care permite ca abia în final să se dezvăluie intențiile autorului. Eroina mea de acum este o domnișoară bătrână, fără familie și care trăiește la o casă de copii unde este o banală magazioneră, un fel de îngrijitoare sau administratoare. Dar ea, Veta, e mai atașată de copii decât oricare dintre cadrele didactice care se ocupă de ei. Ea va rămâne să aibă grijă până la urmă de Nelu, un băiețel ai cărui părinți nu reușesc să-și limpezească relațiile. Partenerul meu e Mihăiță, Mihai Brătilă.
 
     A, laureatul de la Costinești, o adevărata revelație în filmul lui Dinu Tănase, Cântec în zori.
     E un copil foarte isteț și talentat. Pune atâta inimă în tot ce face! L-am surprins într-o zi explicându-i lui Dan Condurache că până acum ținea el racordul la haine, dar acum e prea obosit și nu mai e în stare să fie atent chiar la toate amănuntele! Când l-am întrebat ce vrea să se facă atunci când o să fie mare, mi-a spus că actor nu vrea să fie — prea trebuie să depinzi de alții! Crede că o sa devină mai bine operator!... Regizorul Dorin Mircea Doroftei, care își pregătește cu acest film debutul în lungmetraj, lucrează foarte interesant cu noi. Ne lasă să ne acomodăm unii cu alții și, potrivit experienței fiecăruia, ne îndrumă către ceea ce urmărește să obțină de la noi. Decupajul său e foarte precis în intenții: și-a propus să releve, prin firesc și naturalețe, fața gravă a lucrurilor. Nu înclină deloc spre facil și nu abdică de la coordonatele pe care singur și le-a impus... În teatru ca și în cinema importantă este întâlnirea cu regizorul.
 
     Și nu puține au fost întâlnirile dumneavoastră fericite. În teatru ca și în cinema.
     Pe scena, da, am lucrat cu Harag, din păcate o singură dată la „Casa care a fugit pe ușă”. Un regizor nemaipomenit și un tot atât de bun pedagog este Alexa Visarion. Pentru mulți actori de la Cluj au însemnat enorm spectacolele pe care le-a montat: un Cehov, un Blaga. Am colaborat frumos, tot pe scena clujeană, și cu Alexandru Tatos. Doi regizori cu care m-aș fi bucurat mult să mă întâlnesc și pe platouri. Regizorul trebuie să-l descopere actorului nebănuite disponibilității sau, pur și simplu, să dorească să-i valorifice calități arhicunoscute, să știe să-i pretindă ceea ce poate, chiar dacă nu a mai făcut niciodată ceva similar. În cinema nu-i timp pentru lungi tatonări, pentru repetiții. Trăirea se cere fabricată pe loc: atunci și acolo. Sigur, se discută mult în prealabil, dar, când e vorba de redare, hotărâtoare e „clipa”. De aceea trebuie multă înțelegere și prietenie, o veritabilă conlucrare pentru ca să poți obține ceea ce îți dorești. Când nu se pot stabili astfel de relații în lucru, nici succesul nu se arată. De foarte puține ori am avut ocazia să mă simt în fața aparatului ca pe scenă, necomplexată, nestrangulată de temeri nefirești.
     La primul film, Muntele ascuns al lui Andrei Cătălin Băleanu, am avut noroc să fie la cameră Nicu Mărgineanu. Aveam, de altfel, de filmat o singură scenă: soțul, șofer, face un accident și eu, femeie simplă și necăjită, într-o criză de disperare, mă răzbun pe cutia lui cu scule, blestemând abrutizanta sete de înavuțire... A urmat o lungă pauză. Până când Malvina Urșianu mi-a încredințat-o, în Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, pe Doamna Chiajna și mi-a spus doar atât: „Joci ca pe scena și nu te uiți la aparat”, chiar așa am procedat. M-am trezit apoi că am interpretat și o prințesă Sturdza în Vis de Ianuarie a lui Nicolae Oprițescu, am mai fost și Pelaghia Roșu în filmul regizat de Mircea Moldovan, 1848 — roluri de o anume factură, într-o anume notă dramatică care-mi convine, în care mă simt bine. După mult timp s-a întâmplat să fiu distribuită în Pădureanca. Lucrăm pe scenariul lui Augustin Buzura care-I reinterpreta pe Slavici și din nou lucram cu Mărgineanu, de astă dată regizor — un cineast serios, cult, rafinat. Mi se oferea prilejul să fac un rol în care să evoluez ascendent, pregătind marea scenă din final care, însă, nu s-a mai concretizat așa cum fusese concepută inițial. Pentru acel moment al morții lui Iorgovan am repetat mult. După ce ne-am sfătuit cu Dorel Vișan care-i crescut la țară și care ne-a explicat cum se comportă femeile în asemenea situații: fie că rămân împietrite de durere, fie că-și caină nenorocirea plângând în hohote și evocând mortul sub diferite înfățișări. Gesturile și inflexiunile vocii trebuiau să fie cât mai aproape de bocetele autentice. Pentru așa ceva îți trebuie o bună doză de curaj și — ce să mai vorbim — talent. Regizorul izbutise să creeze o atmosfera propice, stabilind între toți membrii echipei un fluid, o stare de comunicare subiectivă fără de care, practic, nu se poate realiza nimic. De aceea am primit să fac un rol mic și în alt film pe care-I realizează tot Mărgineanu după Agârbiceanu, pe un scenariu de Ion Brad: o femeie, soție, văduva și mama de minier, asistă, în zi de Paște, cum este scos de sub surpături trupul neînsuflețit al fiului. E un moment de dimensiunile tragediei antice. Și pe mine — cum ți-am mai spus — mă pasionează partiturile care-mi lasă posibilitatea să le  amplific. Și nu la suprafață. Lucrul acesta mă ajută să fiu eu însămi și totuși, alta. De la rol la rol. De altfel, nici idolii mei nu mă lasă să nu vreau mereu să ating niște culmi. Idolii mei se numesc Irene Papas, Anna Magnani, Giulietta Masina, Katharine Hepburn, Olga Tudorache.
 
     Mă privește. O privesc. Nu știu dacă are ochii negri sau căprui, dacă e contraltă, dar privirea ca și vocea îi sunt formidabile. Urcă sau coboară, trece de la patetic la șăgalnic, de la asprime la tandrețe cu o nebănuită, previzibilă dezinvoltură, într-un constant reflex al căldurii interioare. Uneori ca într-un dulce alint.
     Nu de mult ați interpretat pe scenă rolul unei actrițe...
Să-ți spun drept și fără falsă modestie, mă bucur că am avut prilejul să joc întreg tripticul dramaturgic al Ecaterinei Oproiu. În 1965, împreună cu George Motoi, în viziunea Soranei Coroamă, dădeam a doua versiune mult discutată și apreciată a piesei de viață lungă „Nu sunt turnul Eiffel”.
 
     S-a spus atunci că eroina reprezenta „modelul unui portret de generație”...
     În 1979 am jucat și „Interviul”, iar în 1985 am avut premiera la „Cerul înstelat...” în regia tânărului Mihai Mănuțiu și în compania lui Anton Tauf. Au luat și un premiu ex aequo cu meritoasa echipă de la Teatrul Mic. Eroina care se numește, tot generic, Ea, este o actriță care trăiește o dramă a zilei de azi: imposibilitatea de a mai comunica cu soțul ei, într-o căsnicie care nu mai poate fi sudată pentru că însingurarea i-a separat definitiv.
     De vină e lumea în care trăiesc, de vina sunt ei înșiși. Un rol care-I invită și pe actor, nu numai pe spectator, la un serios proces de conștiință. Pentru că fiecare din noi apelează, se raportează, chiar și fără să vrea, și la propria experiență de viață. Și esențialul este să poți pune ordine în relațiile cu cei din jur. Să joci așa cum și trăiești. Cinstit și fără să trișezi. Să-ți propui ca țel permanent găsirea adevărului. O căutare de lungă durată. Unii îl găsesc, alții nu. Actorului nu-i este permis să cedeze în fața exigențelor profesionale, a exigențelor morale. Și dragostea spectatorilor se îndreaptă spre învingători, spre cei care au forța de a penetra dincolo de pojghița lucrului comun, intrând în rezonanță cu marile aspirații ale noastre, ale tuturor.
 
     În miez de noapte, ostenită, înfrigurată, dar fără să-și piardă umorul (la repezeală îmi scandează și o fabulă plină de tâlc) pornește pe prin ploaie — un drum de șase ore. Timp de două zile va fi doar a scenei, ca apoi să vină din nou, reluând firul povestirii cinematogra­fice. Și așa mereu, preț de câteva luni, preț de... o viață, de o pasiune.