​Actorii noştri – Irina Petrescu

     Uşa e deschisă, ca întotdeauna când spun că vin, ca întotdeauna sun, habar n-am de ce, poate doar ca s-o văd cum se precipita în vestibul, foarte zâmbitoare, foarte Irina şi de­loc actriţa Irina Petrescu, ani de-a rândul ve­deta, „number one-ul" filmului românesc. Ca întotdeauna, mă întreabă de ce trebuie să fa­cem noi un intreviu în loc să stam de vorbă, omeneşte, ca două „bătrâne doamne demne", iar eu îi promit perfid că aşa vom face, dacă iese de aici şi un interviu cu atât mai bine, ca întotdeauna ea „mă prinde”: „Ee, ăsta e un ar­tificiu... Ne facem că nu facem un interviu ca să facem un interviu”, eu recunosc că e un artificiu, aşa că nu mai avem încotro şi înce­pem:
     Să ştii că de data asta chiar nu-ţi pot oferi mare lucru. De multă vreme am hotărât că nu mai are rost să mă prefac nici măcar pentru un interviu. M-ar costa prea mult efor­tul, şi atunci, poate din comoditate, prefer să-ţi prezint starea cinstită, adevărată a aces­tei clipe. Forma mea reala în momentul de faţă. Modul meu de a exista şi de a privi ce există în jur. Aşa că... Uite, am văzut de curând Festivalul filmului studenţesc şi mi s-a întâmplat aproape o minune: m-am bucurat la filmuleţele astea cum demult nu mai credeam ca sunt în stare să mă bucur. Te interesează?
     În cel mal înalt grad! Cum să nu mă intereseze viitorul cinematografiei?
     Acum, tu nu trebuie să te aştepţi la miracole. Unele dintre filmuleţe au chiar toate defectele filmului consacrat: platitudini, opor­tunisme, rezolvări banale de scenariu, ce mai, seamană ca două picături de apă cu filmele generaţiei actuale. Cu cele proaste vreau să spun. Dar unele nu seamană şi acelea au ceva teribil de proaspăt, de adevarat, de cu­rat, un interes real pentru ceea ce povestesc. Cel mai tare mi-a plăcut Ciné - vérité — Laurenţiu Damian cred că se cheamă autorul; un fel de Proba de microfon, dar făcut cu mai multă căldură, cu mai multă participare, mai subtil...
     Ştii că în ultima vreme mi se vorbeşte des în termeni elogioşi despre studenţii de la I.A.T.C. Să sperăm oare într-o nouă „genera­ţie de aur"?
     Ştiu eu... depinde cum va opera selecţia naturala a muncii reale. În primul rând, este clar că nu vor face toţi film în primul an de absolvire. Important ar fi să facă film cei mai buni, dar din pacate, ăsta e un joc al sorţii şi al întâmplării. E ca şi la actori. Se poate întâmpla uşor ca un student, cotat foarte bine patru ani în Institut, să nu devină un foarte mare actor. Explicaţia, relativ simplă, ar fi — şi acum este vorba despre toţi, nu numai despre actori — că în Institut nucleul e mic. Ca o găoace de ou. Circulaţia de valori se face în cerc. În momentul în care părăsesc Institutul, găoacea se sparge şi ei intră în contact cu factorii naturali de dezvoltare care sunt alţii decât cei de mare protecţie din Institut, unde se aflau sub aceeaşi „cloşcă", sub aripa unui profesor, chiar dacă nu foarte bun, dar la adăpost, încălziţi de acelaşi puf. Abia după ce părăsesc Institutul, începe lanţul întâlnirilor importante. Cu un colectiv, cu genul de teatru pe care îl practică acel colectiv, cu un regizor — asta subliniat cu trei creioane roşii.
     Ţii minte minte, mi-ai vorbit odată despre importanţa întâlnirilor pentru cariera unui actor...
     Probabil şi asta este un fix al meu... Orlicum, mie îmi este foarte limpede ca nu aş fi fost cum sunt dacă nu aş fi avut şansa să lu­crez cu cei mai mari regizori începând cu Li­viu Ciulei. Regizorul a fost marea problerna pentru un actor întotdeauna şi acum mai mult ca oricând. După cum pentru un tânar regizor importante sunt întâlnirile cu scenariş­tii, cu climatul de lucru, cu actorii. Da, şi cu actorii...
     Ce filme ţi-au plăcut în ultima vreme? Hai sa zicem, în anul trecut...
     Ştii că nu prea mă mai duc la cinema? Da... Mă întreb şi eu de ce... Poate pentru că am o senzaţie foarte neplăcută în clipa în care ies din sală. Mi se pare că asupra mea a operat un fel de drog, oricum sunt năucă, şi-mi trebuie oarece timp până să mă repun în funcţia normală a umblătorului pe stradă sau a cumpărătorului de mandarine. Am senzaţia că mi s-au furat două ore de contact direct cu viaţa, cu realitatea. Cu realitatea mea, a momentului meu. Lucru care nu mi se întâm­plă niciodată la teatru! Poate pentru că tea­trul este mult mai viu. lar ca drog, cel puţin pentru mine, este mai curând euforizant decât tranchilizant... Dar asta este o senzaţie strict personala, nu ştiu daca are rost într-un interviu...
     Într-o vreme mergeai totuşi la cinema... Şi plăcea filmul...
     Mergeam din curiozitate, nu din plăcere. lar filmul îmi plăcea să-I fac, nu să-l văd. Poate e şi o problemă de vârstă, pentru că, de exemplu, văd cu mare plăcere un film la tele­vizor şi n-am deloc senzaţia că-mi pierd tim­pul, chiar dacă filmul acela e foarte prost. Şi ştii ce mai e foarte ciudat? Pot să văd cu uşurinţă şi cu mare putere de rezistenţă, multe filme unul după altul. Am descoperit ciudăţenia asta, când am fost într-un juriu şi am redescoperit-o acum, la festivalul studen­ţesc.
     Poate pentru că acolo la vezi cu un scop, cu un rost...
     Poate... Probabil n-am vocaţia antuza­mentului, a deconectării. Poate simt nevoia sa fiu utilă... Nu, asta sună foarte tezist, anti­patic şi, oricum, supărător de auzit sau citit. Cred mai curând că pragmatismul meu funciar e de vină...
     Apropo de nevoia de a fi util, pe care nu o consider antipatica: nu ţi-ar face plăcere să ai o clasă la Institut?
     Mi-am mai pus şi eu întrebarea asta. Eu am început prin a fi asistenta la Institut, şi atâta vreme cât m-am simţit sub aripa protec­toare a unor profesori a fost foarte bine. Când n-am mai avut încredere în mine sau în par­tenerul meu, şef de catedră, mi-a devenit totul foarte greu şi am şi renunţat. Este o expe­rienţă fascinantă pentru care însă trebuie să ai foarte mult timp. Acum, imediat, nu cred că aş putea, însă contactul cu studenţii este o foarte mare plăcere. Pentru că te bucuri când poţi să le dai ceva, dar ai întotdeauna ceva de primit în schimb, mai cu seamă lu­cruri pe care le-ai uitat: spontaneităţi, rigori de gândire afectivă. Un schimb de informaţie. Un schimb de „ochelari". E foarte bine dacă te poţi afla în preajma lor, pentru că eşti obli­gat să încerci să vezi cum văd ei. Este un an­tidot împotriva sclerozei profesionale. Împo­triva cantonării în ceea ce ştim prea bine, în ceea ce nu mai are nicio sansă de-a fi con­trazis sau pus sub semnul îndoielii. Împotriva împietririi într-o statuie... E nevoie de uceni­cul vrăjitor care să vină să învie statuile în devenire...
     Te anunţ că întorc banda şi ai vorbit mai mult despre alţii...
     Despre mine nu prea avem ce discuta, pentru că nu mă privesc prea mult în oglindă. Atenţia şi gândurile mele, în clipa asta, sunt toate la teatru şi pentru teatru. Dacă mi s-ar propune acum să joc ceva în film, mă tem ca n-aş mai avea uşurinţa elastică a profesiei şi plăcerea de a o face aşa cum le am în teatru, unde condiţiile pentru un actor sunt mult mai prielnice muncii sale. În teatru se face munca de creaţie. Ar trebui să mă atragă în mod cu totul şi cu totul special un rol sau ideea întâl­nirii cu un regizor pentru a mă repune în condiţia de funcţionare la cea mai înaltă ten­siune pentru film. Eu am şi o vârstă mai greu de distribuit. Nu există personaje feminine de 40 de ani. Dar şi asta este o discuţie pe care noi, de ani de zile, am tot încercuit-o cu roşu: lipsa de interes a cineaştilor pentru universul spiritual al femeii, tocmai în momentul în care ea capătă un alt rol în viaţă, în întâmpla­rea socială. Altă pondere. Şi nici nu se poate spune că interesul scenariştilor este concen­trat asupra eroului masculin; mai degraba asupra micilor întâmplări cu mai mare sau mai mică semnificaţie socio-emoţională. E un mic paradox... Dar pe mine nu mă sperie fap­tul că nu fac film. Lucrurile se acumulează, în timp, şi făcutul şi nefăcutul, şi-ţi dau, trep­tat-treptat, altă dimensiune...
     Te rog să ma ierţi, ştii ca sunt pisăloagă: nu ţi-e dor de film niciodată, niciodată?
     Câteodate... Când vad un film bine făcut — la televizor, fireşte — sau când lucrez la televiziune. Atunci da, mi se face dor, dar cu grijă. Îmi cenzurez cu grijă această senzaţie cu ceea ce ştiu foarte bine despre mine acum că nu mai pot fi păcălita foarte uşor.
     Cum poate fi păcălit un actor?
     E o întrebare... În niciun caz el nu poate fi păcălit cu un scenariu, pentru că ştie să „citească", ştie ce înseamnă un scenariu. El poate fi păcălit cu atenţia, cu interesul unui regizor. Pe mine cred ca m-ar putea pa­căli un regizor care mi-ar da să înţeleg ca are nevoie de mine, dar nu în orice condiţii, ci în acelea pe care el le-ar impune şi dirija. Şi, uite, cred că mi-ar place foarte mult să mă întâlnesc cu unul din regizorii tineri care ies acum din Institut. Poate pentru că le-am vă­zut filmele...
     Poate pe linia schimbului de „ochelari" de care vorbeai...
     Mai mult: pe linia încrederii şi speranţei în ceva încă nealterat de rutină, încă readap­tat la condiţii care trebuie depaşite.
     Cred că tot împreuna am descoperit o data un alt „artificiu” de interviu: ce-ai fi vrut să spui şi eu nu te-am întrebat?
     Parcă da... Dar să ştii că acum nu am „ceva frumos”. Dimpotrivă. Am văzut, de curând, la televizor, o anchetă care m-a supărat foarte tare, despre viaţa unor oraşe fără teatru... Era nedreaptă. Ţi-aş vorbi despre condi­ţia actorului. Despre ce înseamnă să faci aceasta meserie cu dragoste şi pentru public, nu doar din plăcerea de a te mişca pe scena, în lumină; ce înseamna pentru noi turneele în oraşele de provincie care nu au teatru; ce în­seamnă pentru noi un public avizat sau nea­vizat, ce înseamnă a concura, în faţa acestui public, cu programele de muzică populară sau cu formaţiile teatrelor de amatori... Aş fi vrut să existe în acea ancheta măcar trei mi­nute de interviu cu un actor întors în dimi­neaţa aceea dintr-un turneu. Un actor care să spună ce a jucat, în ce condiţii a jucat, cum a fost primit... Mă interesează foarte mult statu­tul actorului ca persoana socială, pentru că actorul nu trăieşte pentru el şi are nevoie de dragoste, de interes şi căldură în relaţia lui cu restul lumii. Nu există actor care să poată fi acuzat că nu vrea să joace. Că nu vrea sa-şi facă meseria. Măcar acest lucru ar tre­bui înţeles şi protejat... lar actorului de film — trecând acum la ce ne interesează pe noi mai mult în interviu — cred că este foarte im­portant să i se creeze condiţii bune de lucru, el fiind „obiectul" cel mai preţios din recuzita filmului. Un actor bun, foarte ocupat în teatru şi chemat la film tocmai pentru că este bun, are puţin timp liber aşa încât, acel puţin pe care îl pune la dispoziţia filmului trebuie ex­ploatat la maximum. Noi facem acum econo­mie de energie, economie de tot felul, înce­pem să avem educaţia evitării risipei de ma­terie, clar nu ne gândim cât de gravă deşi nesancţionată de nicio lege — este risipa de timp. Acel timp care poate oferi unui actor posibilitatea de a se folosi la întreaga sa ca­pacitate. Uite, vorbesc dspre actor ca despre o maşina care nu este folosită raţional. Dar dacă într-o uzină procesul de producţie este în continuă perfecţionare, cu munca actoru­lui nu se petrece acelaşi lucru. De multe ori şi cu munca creatorului principal, a regizoru­lui. Poate că este nevoie de un for care să considere importanţa unor factori de menaje­re şi de folosire a unui creator cu maximum de randament posibil ca să folosesc termenii cu care ne-am obişnuit... Dar să ştii că ce spun nu vine dintr-o mare generozitate sau grijă faţă de colegi. Nu. Eu mă întâlnesc cu acel actor — sau actori — în repetiţii. Ştiu cât vine el de tracasat şi de obosit, ştiu ce cantitate de transpiraţie presupune efortul concentrării pentru a intra în spectacol, după o zi cumplită în frig, la o filmare unde n-a tras niciun cadru pentru că n-a venit — să zi­cem maşina de vânt. Şi, vezi, iar ajungem la vechea problema a organizării (filmul nu se poate face fără o organizare impecabilă) şi a profesionalismului în toate sectoarele care compun o echipă de filmare. Şi a interesului real al fiecăruia pentru munca sa. Şi a pasiunii pentru film. Dar noi, şi nu numai noi, şi despre asta am mai discutat: cum nu se poate face film fără pasiune. Fără un interes real. Fără necesitatea intimă de a spune un lucru anume. Nu ştiu cât interes real şi patetic au cei care fac aşa-zisul film de actualitate pentru ceea ce comunică ei pe ecran în nouă-zeci de minute. Foarte rar, şi foarte pu­ţini regizori mi-au creat senzaţia că, dacă n-ar fi spus ce au în minte, pe limbă, pe su­flet, ar fi plesnit. lar filmele făcute fără parti­cipare, fără implicare, fără senzaţia că „arde” nu mă interesează. Aşa cum nu ma intere­sează demolările de dragul demolării. Când demolezi, trebuie să pui ceva în loc... Dar poate că ce spun acum ţine tot de „momen­tul” meu. Ştiu că sunt într-o fază de intransi­genţă. Nu-mi permit luxul să-mi pierd timpul cu ceea ce ştiu, sau simt că nu e bun, sau nu-mi trebuie. În general gândesc astfel, şi pentru ceilalţi şi pentru mine. Ceea ce mă in­teresează să văd şi să primesc de la opera de artă sunt exact acele lucruri de care am ne­voie acum: înţelegere, căldură umană, dra­goste, adevăr, bună credinţă. Nu mai suport minciunile de niciun fel chiar dacă sunt fru­mos colorate. Nu mai suport mistificările. Cu atât mai puţin automistificările. Nu mai suport „făcăturile", chiar dacă ele sunt lucrate de un virtuoz...
     Fără de ce crezi că nu am putea trăi? Ce ţi se pare „demolator” pentru sufletul omenesc?
     Îţi raspund legat de mine, nu de sensuri filosofice. N-aş putea trăi fără senzaţia ca pot fi de folos. Întrebarea ta, însă, încearcă să afle şi cum? Eu spun că nu pot trăi nefăcând ceea ce îmi place. Paradoxul este că putem trai şi făcând ceva ce nu ne place. Aşa încât eu mă uit uneori cu neîncredere, alteori cu invidie la cei care spun, sau chiar îşi permit să facă, numai ce le place...
     Şi ce poate să facă un om de bună cre­dinţă, despuiat de orgoliul lui: „fac numai ce-mi place" ca să realizeze, totuşi, ceea ce crede el că trebuie să realizeze în viaţă?
     Să meargă înainte. Să avanseze, cu orice risc. Să nu te aşezi pe soclu, cum vor­beam la început, zicând: „ăsta sunt, întreg şi mare", pentru că rişti să devii un obiect pe lângă care lumea trece fără să-l mai vadă. Să mergi, asta e important. Cred.
     Dar oare se poate altfel?
     Se poate. De pilda, se poate să te aşezi pe marginea trotuarului şi să spui: gata, acum mă odihnesc. Se poate. Dar nu tre­buie...