Tribuna creatorului
Există un important capitol al creației cinematografice insuficient discutat: acela al științei distribuirii actorilor într-un film. Al științei sau al artei, și una și alta. Este o știință să realizezi o distribuție corectă, lucru de la care se deviază mai frecvent decât ne-am putea închipui, și este, ce-i drept, mai rar, o artă să vezi într-un actor posibilitatea unui contre-emploi reușit sau să întrevezi în altul, necunoscut până atunci, pe viitorul admirabil interpret al unui rol.
În primul caz, problema este aceea de a acorda o fizionomie și un stil interpretativ cunoscut cu datele unui rol. În al doilea caz, este vorba de compunerea unui caracter fizionomic și spiritual, creație la care contribuie clarviziunea regizorului, concepția sa despre rol, gradul de disponibilitate al actorului, inteligența sa, capacitatea sa de creație. În aceasta a doua situație, nu machiajul este cel chemat să facă minunea. Minunea vine dinăuntrul actorului. Veritabila realizare chiar și a tipului exterior vine din calitatea și intensitatea trăirii.
Caracterul unui personaj inspiră regizorului un anumit tip fizic, în care funcție de care distribuie un actor. Nu neapărat pentru datele sale aparente. Ci pentru acelea la care va ajunge, acelea pe care el, regizorul, și uneori numai el, le intuiește în interpret. O greșeală în distribuire sau în realizarea tipului fizionomic al unui interpret este fatală pentru rol. Incompatibilitatea dintre tipul fizic și caracterul personajului duce la disoluția rolului și la o senzație de derută pentru spectator. Fuziunea dintre elementele care compun un rol nu ia naștere. Am văzut în destule ocazii roluri în care actori cu talent luptau cu partituri care îi respingeau.
Distribuirea unui actor într-un rol pleacă totuși de la un minimum de potrivire a fizionomiei sale cu datele rolului. Machiajul, costumul, lumina și talentul actorului, rămânând să realizeze restul. Dar acest rest trebuie obligatoriu realizat.
Eșecul intervine acolo unde actorul distribuit nu prezintă nici acea minimă potrivire cu rolul, sau atunci când toate celelalte elemente menite să compună un personaj fie absentează, fie îl duc în alte direcții. În acest ultim caz, actorul, oricât de talentat, lăsat singur în fața unei sarcini care ar fi trebuit să fie de sinteză artistică, eșuează. Spectatorul neavizat va conchide în chip fals că actorul nu a jucat bine...
Televiziunea oferă la modul ideal o școală de studiu fizionomic, felul în care viața spirituală a indivizilor le modifică, în rău sau în bine, expresia. Uneori chiar fizionomia. Priviți chipurile tinerilor violoniști. Și ale celorlalți instrumentiști. Toți au în comun o expresie a chipului de o noblețe extremă, o gravitate, o profunzime a gândului a trăirii pe care numai intimitatea artei sau arderea pentru o idee sau un ideal o dau. Nu am văzut niciodată un mare artist sau un gânditor având o expresie vulgară. Nu am văzut niciodată un om cu o viață sufletească bogată, indiferent din ce categorie profesională ar proveni, cu un chip vulgar. Vulgare sunt numai chipurile oamenilor care gândesc vulgar, ale celor fără nici un ideal, ale celor nebranșați la nici o idee, ale celor fără nici un sentiment al trecutului și fără nici un gând despre viitor.
Actorii au dificila menire de a interpreta și o categorie și alta, epuizant proces de muncă fizică și intelectuală. Înainte de a se ajunge Ia exteriorizarea rolului, se creează mental tiparul acestui rol. Dacă el a fost gândit bine, toate semnele exterioare se vor contopi într-o idee, într-un personaj bine închegat. Dacă nu, această greșeală poate duce după sine un inutil efort de interpretare.
Întâlnirea dintre un rol și un actor este o problemă cât se poate de serioasă, asupra căreia trebuie să decidă cu maximă răspundere și regizorul, dar și actorul căruia i se propune un rol.
Pot exista cariere de actori compromise, nu din lipsa talentului, ci doar din cauza unor astfel de nefericite întâlniri.
