A fi sau a nu fi la cinema - ar fi de dorit să fiţi
„Și ce crezi c-am făcut prima dată după ce am coborât de pe Himalaya?” întreabă El. „Să zicem că... ți-ai scos schiurile”, zâmbeşte Ea a râde, păşind în împărăţia iniţiaţilor.
Regizorului Mircea Daneliuc îi plac bancurile, în vorbă şi în faptă (vezi proiecţia cu 86% din film - „procentul care oferă maximum de plăcere românilor”). lar autorului cu acelaşi nume se pare că nu-i displace consecvenţa. O dovadă ar fi preferinţa pentru filmul demonstraţie, chiar cu riscul - asumat - al schematismului. Circula pe vremuri bancul cu individul care fură piese de la Cugir ca să-şi facă maşină de cusut, şi când asamblează se trezeşte cu o mitralieră. Cam aşa era şi senzaţia lăsată de Patul conjugal: secvenţe coerente, dar un întreg haotic şi oarecum deviat de la intenţia autorului. Perseverând în aceeaşi direcţie - chiar dacă se aud, pe la colţuri, voci şoptind c-ar fi o fundătură - Daneliuc ajunge la Această lehamite: tot o mitralieră - ca potenţial ofensiv, camuflată „estetic” într-o maşină de cusut, de data asta.
Chiar dacă şi-a învăţat personajul să piardă, aşa, „ca orice bun român”, e liniştitor să constatăm că există cineva care vegheză, cu disperată lehamite, întru „ne-feştelirea imaginii”... cinematografiei româneşti. În încheiere, să nu uităm a menţiona un pesonaj - rara avis în filmul românesc - dăruit din plin cu simţul limbii. Sătul până peste cap de „smalţul dinţilor”, verbul „a penetra” aduce mulţumiri lui Horaţiu Mălăele.