Doar frenezia primei întâlniri cu Mircea Daneliuc, în Cursa, a putut să încline balanța către profilul unui cineast temperamental care filmează precum respiră, ale cărui legături vitale cu ritmul și mișcarea l-ar putea. eventual, scuti de îndeletnicirea unei meditații asupra complicatelor raporturi ale cinematografului cu realitatea. Dacă încercăm să deslușim însă rostul unor personaje precum reporterii TV sau al fotografului din filmele sale (Cursa, Proba de microfon, Ediție specială) nu mi se pare hazardat să vedem aici chiar sâmburele unei interogații polemice cu privire la autonomia artei filmului, prea adeseori silită să-și vegheze cu strășnicie zestrea sa realistă. Cu toate aceste semnale, plonjarea lui Daneliuc în apele învolburate ale postmodernismului, odată cu Glissando, voluptatea etalării spectacolului, nu s-au petrecut fără șocuri, ele au fost percepute ca o schimbare de viteză. Acum, în fața acestei A unsprezecea porunci, spiritele par mai pregătite — sau, cel puțin, așa ne place să credem să-l însoțească în această nouă cursă, ceea ce nu înseamnă că toate obstacolele și riscurile capătă aceeași dezlegare în ochii tuturor. Când Paul Ricoeur spunea că bătrânul Aristotel a pecetluit soarta metaforei pentru câteva secole de acum înainte („Metafora vie”), nu s-a gândit nici o clipă să ia în considerație dificultățile pe care le-a adus cu sine filmul, perfida putere a imaginii de a disemina semnificații. Îi este mai ușor literaturii hrănite cu mituri, arhetipuri și parabole să nu se reverse peste maluri, cuvintele se supun mai lesne unor reguli ale severității. Cadrul cinematografic, odată investit cu funcția de ambasador al unui discurs metaforic, este mai puțin ascultător, „glasurile” strunite de regizor sunt dublate, nu de puține ori, de anarhia vocilor ascunse. Cineaști de mare talent nu au putut evita întotdeauna capcana. Universul terifiant din A unsprezecea poruncă pare la un moment dat, că proliferează pe cont propriu, în beția scăpării de sub control. Parabola inițială, cea a grupului damnat să rătăcească în cercul de foc al dictaturii, are ea însăși ambiții totalitare, ca să spunem așa, înghite alte mituri. Urcarea Golgotei, smulgerea unui adevăr netrăit, a mărturisirii abominabile prin caznă, mântuirea prin îndurarea chinului în numele tuturor, toate acestea sunt fragmente dintr-un imaginar universal, consolidat au o istorie și o poveste ce vin de departe, nu se poate apela la ele, ca la tot atâtea accesorii ale unui tâlc mai înalt decât însăși suma lor, decât cu serioase riscuri. Se petrec, oare, toate aceste grozăvii, sub privirea Celui de sus? Judecând după cadențele comentariului din off ce acompaniază etapele unui drum fară ieșire, text în care deslușim parcă legănarea frazelor din Eclesiastul judecând după fascicolul de lumină proiectat, uneori, dintr-o înălțime bănuită direct în groapa rătăciților, nu mai există loc pentru îndoială. În schimb, alte întrebări nu pot fi alungate. Nu este, totuși, prea cinic acest atotputernic care contemplă urgia unei istorii în tovărășia unui narator divin, chemat să-i așeze în frază gândurile? Nu este cumva incongruent acest observator bine informat, conștient că are de-a face cu ființe ce nu și-au pierdut — încă — identitatea (știe că pe femeie o cheamă Barbara etc) dar care, atunci când vorbește pe seama lor, vrea să ne încredințeze că gloata a uitat existența numelor proprii („au spus mlaștinii din stânga mlaștina din stânga” etc). Am putea continua: de ce uneori le rezumă gândurile („și au înțeles că trebuie să se înveselească și s-au înveselit după puterile lor”) iar alteori le anticipează destinul („dar vestea cea rea îi aștepta la întoarcere”)? Altfel spus, cred că Mircea Daneliuc s-a avântat, cu acest film și într-o aventură a scriiturii — ispititoare pentru naratologi — fără să-și asigure însă cel mai bun aliat. Mă bate gândul că imaginatul său Dumnezeu l-a citit în ascuns pe Barthes, prea gustă din „plăcerea textului”, dar nu este și un coscenarist ideal. „Muritorii”, ca să rămânem în codul propus de cineast, în cazul de față actorii, Constantin Dinulescu, Ildiko Jarcsek-Zamfirescu, Valentin Uritescu, Bujor Macrin, Cecilia Bîrbora, Mircea Andreescu, Costel Constantin — ei nu ezită, ei chiar fac minuni.
