Coproducţie internaţională vorbită în engleză,
Closer to the Moon constituie fantezia regizorului-scenarist
Nae Caranfil despre circumstanţele în care şase ex-ilegalişti de origine evreiască, membri ai elitei instaurate după 23 august 1944, au ajuns, peste 15 ani, să fie condamnaţi la moarte ca autori ai unui
hold-up în stil american asupra Băncii Naţionale a României staliniste. Mergând mai departe, cu libertatea ficţionarului, pe urmele documentaristului Alexandru Solomon din
Marele jaf comunist (2005), Caranfil fantazează, de asemenea, cu privire la circumstanţele realizării unei docudrame mascaradesc-moralizatoare (intitulată
Reconstituirea, semnată de regizorul
Virgil Calotescu şi datată 1960), în care condamnaţii (cinci bărbaţi şi o femeie) se jucau, zombificaţi, pe ei înşişi. Exprimându-şi recent nerăbdarea de a vedea filmul, Vladimir Tismăneanu recapitulează ceea ce se cunoaşte despre „banda lui Ioanid“ (transformată de Caranfil în banda lui Rudoiu-născut-Rosenthal), sub un titlu care invocă “tenebrele stalinismului“. Reprezentarea “obsedantului deceniu“ în
Closer to the Moon este, însă, cum nu se poate mai însorită –
Marius Panduru a fost omul cu eclerajul cremos-scânteietor, care transmite mesajul greu de ratat cum că regizorul
likes to movie-movie. Mesaj întărit prin recursul la butaforie hollywoodiană de şcoală mai veche sau mai nouă: proprietarul casei unde stă în chirie tânărul cineast Virgil (care ajunge să filmeze reconstituirea jafului) e un personaj de teatru idiş broadwayanizat (gen
Scripcarul pe acoperiş), iar într-o secvenţă crucială – când viril-romanticul Rosenthal (Mark Strong) pledează pe lângă foştii săi tovarăşi ilegalişti să-i fie alături pentru o ultimă lovitură –, deasupra personajelor tronează o magnifică lună
computer-generated. În interpretarea lui Caranfil, autorii
hold-up-ului sunt făcuţi să gândească esenţialmente ca nişte oameni de spectacol – în ultimă instanţă, ei fac ce fac de dragul
show-ului. Şi sigur că, la rândul lor, staliniştii acordă o mare importanţă mascaradei de „reconstituire“ filmată (plus proces-spectacol), pe care vor s-o instituie ca realitate. Dat fiind, însă, faptul că mascarada asta se joacă pe fundalul unei recrudescenţe a antisemitismului de stat, şi cu garanţia că actorii vor fi împuşcaţi la final, dimensiunea ei sinistră nu e din cale afară de pronunţată. Din contră, insolenţele de ştrengari incorigibili ale condamnaţilor, comise cu o aparenţă convingătoare de inimă uşoară, domină turnarea filmului-din-film: Rosenthal preia controlul regizoral al docu-mascaradei şi, în numele realismului, insistă ca el şi tovarăşii săi să mănânce şi să bea bine sub ochiul camerei de filmare, în timp ce partenera lui (nepermanentă) de viaţă şi activitate revoluţionară, Alice (Vera Farmiga), se impune în faţa echipei de filmare prin istericale primadonice autoinduse cu sânge rece şi, la un moment dat, smulge cine-ochiul din mâinile virginalului Virgil, întorcând împotriva bărbaţilor privilegiul lor istoric de a privi prin obiectiv. Toate astea sunt fermecătoare; pe de altă parte, toată efervescenţa asta năzbâtioasă privează situaţia de o bună parte din efectul de greutate cuvenit unei afaceri de viaţă şi moarte. Titlul
Mai aproape de lună i se potriveşte filmului un pic prea bine: există ceva aerian în această reprezentare artistică a (ce-i drept) bizarului jaf din 1959 – nu în ultimul rând, în momentele când Rosenthal şi ceilalţi băieţi, cu toţii foşti luptători antifascişti, dedică tinereţii lor evocări ce rămân livreşti şi declarative. (Amestec atractiv de
glamour hollywoodian şi moralitate revoluţionară bolşevică, Alice îşi impune prezenţa cu mai multă forţă decât ei.)
Crezând mai presus de orice în
putting on a good show, eroii lui Caranfil sunt poate cel mai uşor de înţeles ca purtători de cuvânt ai regizorului însuşi. Nu există secvenţă în care acesta să nu aibă un număr măricel de mingi în aer – în care să nu aibă de soluţionat, de înlocuit sau de lăsat suspendate câteva întrebări generatoare sau întreţinătoare de curiozitate, în care să nu aibă de dizolvat în dialog măcar o tabletă de informaţie istorică, în care să nu fi pus măcar un gag, să nu fi adăugat măcar o linie la portretul vreunui personaj, să nu-şi fi dus un pic mai departe măcar una dintre teme (cinema-ul, indentitatea evreiască) şi laitmotive (zborurile cosmice sovietice). Executând un foarte cursiv du-te-vino temporal, naraţia se tot întoarce la câteva evenimente presărate pe parcursul anului 1959, aliniindu-se de fiecare dată la punctul de vedere al altui personaj. Hitchcock e citat
en passant pentru
Rear Window, iar în ceea ce priveşte poezia unei echipe de filmare strângându-şi catrafusele la sfârşitul zilei, Fellini este referinţa dată clar de Laurent Couson, care a compus muzica filmului. Reversul aglomerării este că, în cazul unora dintre aceste elemente – de pildă, în cazul unor personaje secundare –, Caranfil construieşte cu materiale şi cu soluţii tehnice nu chiar de primă mână. Din perspectiva viselor de popularitate internaţională care au însoţit facerea filmului, problema este, însă, că în toată această aglomerare de elemente nu există nici unul – aşa cum exista în
Filantropica – apt să atingă un număr mare de spectatori direct în fanteziile lor comune.
