A doua varianta a filmului cu acest nume, conceput cândva pentru micul ecran, o urmărim acum color și în format normal pe pânza unui cinema oarecare. Ceea ce face, de obicei, farmecul unui film de televiziune: intimitatea ambianțelor scenografice, jocul familiar al unor interpreți cunoscuți, replica — și ea familiara — rostită ca între patru pereți ori pe stradă — capătă într-un anume fel, în sala de spectacol, noi dimensiuni. Desigur, nu ale lui, ale filmului, (ca valoare, el rămâne același, nimic refilmat ulterior, ci doar restrâns și remontat). Se modifică perspectiva noastră, în timp și spațiu, asupra celor cunoscute anterior. Percepția e influențată de noi comparații — în cazul dat, cea mai recentă evocând același important moment istoric, de la 23 August, emoționanta
Pădure de fagi, sub semnătura regizoarei — tot debutantă în lungmetraj —
Cristina Nichituș-Mihăilescu. În ultimii ani, alături de operele de referință în „filmografia Eliberării”, au apărut tot mai multe pelicule — variate ca formula, dar mai obișnuite ca tratare, filme de categoria B, cum sunt numite. Așadar, comparația — în timp, se realizează nu numai cu valorile antologice ale tematicii care a inspirat, prin generozitatea sa, toate generațiile de cineaști, ci și cu corespondentele ne-excepționale ale evocării istorice a revoluției antifasciste, antiimperialiste, revoluție cu caracter social și național. Cu emoția provocată spectatorului prin verosimilitatea restituirii unor întâmplări — chiar mai neobișnuite, cum sunt acelea din timpul războiului, din firescul, dar și ineditul unor caractere, din surpriza evenimentelor și —
last, but not least — din știința povestirii. Care presupune și suflul, ritmul suspansului creat — îndeosebi la acțiunea polițistă — dintr-o impecabilă profesionalitate. Dacă într-un alt gen cinematografic, emoția, poezia mai pot scăpăra, în ciuda unor stângăcii oarecare, a naivității de construcție sau de psihologie, a vreunei licențe istorice, policier-ul nu iartă. Aici contează precizia, rigoarea clădirii șaradei și a limpezirii ei, milimetru de milimetru, ca o impecabilă demonstrație matematică. Cine nu cunoaște logică și film nu poate izbândi în acest gen aparent fără pretenții, dar, de fapt, cu atâtea. Obligatorii, oricum, cele două mai sus amintite. Cărora un începător — pe micul ori pe marele ecran — cu greu le poate face fața. Regizorul Ovidiu Ionescu s-a bazat pe piIonii dramaturgici puși de o cunoscută autoare de romane polițiste — Rodica Ojog-Brașoveanu — dar a preluat stângaci sau în altă lumină din cartea de succes care a stat la baza ecranizării. Câteva personaje care se urmăresc cu interes și datorită interpreților: haz și detașare, inteligentă ironie în ceea ce-I privește pe
Ion Caramitru în „Chat noir”, personaj pitoresc, cu farmec, dar pierdut și el, ades, în labirintul incredibilelor aventuri ale celor patru personaje în căutarea unui scenariu mai solid și a unui dirijor mai eficient.
Ioana Pavelescu — frumoasă, distantă, trăiește angoasa continuă a personajului, dar și a rolului; sugestivă apariția
Luciei Mureșan, cosmeticiana-agent de legătura, sau micro-evoluția lui
Zephi Alșec, ofițerul fascist cu morgă și monoclu. Mai puțin convingători ca în alte filme,
Costel Constantin și Corado Negreanu — nu ne îndoim, din cauza partiturilor repetând scheme prea uzate. Supără, mai ales, inadvertențe de ordin istoric și psihologic (o silire cu arma în mână de către un comando ad-hoc a translatoarei ce lucra la ambasada germana de a sustrage inamicului — și prin ce mijloace rudimentare! — planuri importante pentru mișcarea insurecțională, ca și spaima manifestată permanent de către tânăra ce se presupune că ar avea oarecare experiența în ale contraspionajului de vreme ce a fost infiltrata de forțele patriotice în interiorul „cetății dușmane”). Dacă acestea și multe altele s-ar mai putea pierde într-un „context sub lupa necruțătoare a aparatului, ele devin flagrant neverosimile. Lucrurile trebuiau, cred, mai bine cumpănite. Cam multe licențe ale autenticității, licențe psihologice, ori licențe de logică pur și simplu.
Imaginea filmului înaintează lent, cuminte convențional. Câteva decoruri (mai mult elemente scenografice) sugerează atmosfera provinciei din timpul războiului: camuflaj, alarme, bombardamente, bodegă, cinematograf de cartier. În rest, butaforie — în sensul extins al cuvântului — prea la vedere.