„A doua variantă” – cronică de film

     A doua varianta a filmului cu acest nume, conceput cândva pentru micul ecran, o urmă­rim acum color și în format normal pe pânza unui cinema oarecare. Ceea ce face, de obicei, farmecul unui film de televiziune: intimi­tatea ambianțelor scenografice, jocul familiar al unor interpreți cunoscuți, replica — și ea familiara — rostită ca între patru pereți ori pe stradă — capătă într-un anume fel, în sala de spectacol, noi dimensiuni. Desigur, nu ale lui, ale filmului, (ca valoare, el rămâne același, ni­mic refilmat ulterior, ci doar restrâns și re­montat). Se modifică perspectiva noastră, în timp și spațiu, asupra celor cunoscute anterior. Percepția e influențată de noi comparații — în cazul dat, cea mai recentă evocând ace­lași important moment istoric, de la 23 Au­gust, emoționanta Pădure de fagi, sub sem­nătura regizoarei — tot debutantă în lungmetraj — Cristina Nichituș-Mihăilescu. În ul­timii ani, alături de operele de referință în „filmografia Eliberării”, au apărut tot mai multe pelicule — variate ca formula, dar mai obișnuite ca tratare, filme de categoria B, cum sunt numite. Așadar, comparația — în timp, se realizează nu numai cu valorile anto­logice ale tematicii care a inspirat, prin gene­rozitatea sa, toate generațiile de cineaști, ci și cu corespondentele ne-excepționale ale evo­cării istorice a revoluției antifasciste, antiim­perialiste, revoluție cu caracter social și na­țional. Cu emoția provocată spectatorului prin verosimilitatea restituirii unor întâmplări — chiar mai neobișnuite, cum sunt acelea din timpul războiului, din firescul, dar și ineditul unor caractere, din surpriza evenimentelor și — last, but not least — din știința povestirii. Care presupune și suflul, ritmul suspansului creat — îndeosebi la acțiunea polițistă — dintr-o impecabilă profesionalitate. Dacă într-un alt gen cinematografic, emoția, poezia mai pot scăpăra, în ciuda unor stângăcii oare­care, a naivității de construcție sau de psiho­logie, a vreunei licențe istorice, policier-ul nu iartă. Aici contează precizia, rigoarea clădirii șaradei și a limpezirii ei, milimetru de milime­tru, ca o impecabilă demonstrație matema­tică. Cine nu cunoaște logică și film nu poate izbândi în acest gen aparent fără pretenții, dar, de fapt, cu atâtea. Obligatorii, oricum, cele două mai sus amintite. Cărora un începător — pe micul ori pe marele ecran — cu greu le poate face fața. Regizorul Ovidiu Io­nescu s-a bazat pe piIonii dramaturgici puși de o cunoscută autoare de romane polițiste — Rodica Ojog-Brașoveanu — dar a preluat stângaci sau în altă lumină din cartea de suc­ces care a stat la baza ecranizării. Câteva per­sonaje care se urmăresc cu interes și datorită interpreților: haz și detașare, inteligentă iro­nie în ceea ce-I privește pe Ion Caramitru în „Chat noir”, personaj pitoresc, cu farmec, dar pierdut și el, ades, în labirintul incredibilelor aventuri ale celor patru personaje în căutarea unui scenariu mai solid și a unui dirijor mai eficient. Ioana Pavelescu — frumoasă, dis­tantă, trăiește angoasa continuă a personaju­lui, dar și a rolului; sugestivă apariția Luciei Mureșan, cosmeticiana-agent de legătura, sau micro-evoluția lui Zephi Alșec, ofițerul fascist cu morgă și monoclu. Mai puțin con­vingători ca în alte filme, Costel Constantin și Corado Negreanu — nu ne îndoim, din cauza partiturilor repetând scheme prea uzate. Su­pără, mai ales, inadvertențe de ordin istoric și psihologic (o silire cu arma în mână de către un comando ad-hoc a translatoarei ce lucra la ambasada germana de a sustrage inamicu­lui — și prin ce mijloace rudimentare! — pla­nuri importante pentru mișcarea insurecțio­nală, ca și spaima manifestată permanent de către tânăra ce se presupune că ar avea oare­care experiența în ale contraspionajului de vreme ce a fost infiltrata de forțele patriotice în interiorul „cetății dușmane”). Dacă acestea și multe altele s-ar mai putea pierde într-un „context sub lupa necruțătoare a apa­ratului, ele devin flagrant neverosimile. Lu­crurile trebuiau, cred, mai bine cumpănite. Cam multe licențe ale autenticității, licențe psihologice, ori licențe de logică pur și sim­plu.
     Imaginea filmului înaintează lent, cuminte convențional. Câteva decoruri (mai mult ele­mente scenografice) sugerează atmosfera provinciei din timpul războiului: camuflaj, alarme, bombardamente, bodegă, cinemato­graf de cartier. În rest, butaforie — în sensul extins al cuvântului — prea la vedere.