...Acum vreo douăzeci şi... de ani — mi-e teamă să-mi arnintesc exact — un unchi care se ocupa de lectura mea mi-a recomandat un roman scris de un tânăr autor: „Citeşte-I neapărat!”. Era „Zilele săptămânii” semnat de D.R. Popescu. Mi-a plăcut foarte mult...
...Acum vreo şase ani mă aflam în convalescenţă după o boală gravă. Medicul îmi interzisese să mai lucrez un timp. Tocmai atunci Teatrul Naţional din Cluj-Napoca m-a invitat să montez piesa „Pasărea Shakespeare” de D.R. Popescu.... Scriitorul ajunsese între timp în fruntea literaturii româneşti, eu mă zbăteam încă în semi-anonimat, dar asta nu mă împiedicase să-i citesc aproape toată opera. Devenise scriitorul meu preferat — nu ne cunoşteam personal — şi în mintea mea am făcut montări după „Aceşti îngeri trişti” sau „Pisica în noaptea de Anul Nou”, şi multe filme după „Vânătoarea regală”, „F” sau... „Duios Anastasia trecea”. Cu toată interdicţia medicală am montat — de data asta cu adevărat „Pasărea Shakespeare”. A fost cel mai nimerit tratament pe care putea să mi-I prescrie cineva. De atunci, îmi permit să spun aşa, a început prietenia noastră „artistică”.
Curând după aceea visul meu de a face film după nuvela „Duios Anastasia trecea” a devenit realitate. Numai că mult mai simplu se petrec lucrurile în închipuirea ta. Las la o parte faptul că scenariul a aşteptat vreo trei ani până să intre în producţie, dar problemele de creaţie pe care mi le-a ridicat mi-au părut de multe ori peste puterile mele. Multiplele idei care mustesc în text şi în subtext, precum şi infinitele posibilităţi de abordare a lor, găsirea unor corespondenţe cinematografice pentru a putea traduce pe peliculă nota atât de aparte a acestel bijuterii a prozei noastre — iată câteva din pietrele de încercare pe care le-am întâlnit în cel mai ambiţios proiect de lucru tentat de mine până în prezent. Marea parabolă pe care am desprins-o — că într-o lume (cea a filmului Anastasia) care nu crede în nimic şi nu respectă nimic („Cine nu dă doi lei pe moarte nu dă un franc pe viaţă”), valorile spirituale devin impalpabile şi hrănesc ororile, murdăria, setea de putere, laşitatea, neimplicarea, dar nasc totodată şi martirii — am încercat s-o redau prin mijloace realiste. Cât am reuşit ca din spatele aparenţelor să transpară toate acestea, precum şi altele (neputinţa „puterii” în faţa jertfei, utilitatea sacrificiului etc.) nu e de căderea mea să judec (sau în orice caz s-o mărturisesc).
...Acum vreo trei ani, într-un moment foarte greu pentru mine, când Anastasia părea că nu se mai „naşte” niciodată, iar spectacolul cu „Timpul în doi” de acelaşi autor, pe care-l montam la Teatrul din Ploieşti îşi făcea loc greu pe scene, D.R. Popescu m-a încurajat, spunându-mi că vom avea multe bucurii împreună. Să fie Anastasia una dintre ele?... În orice caz, ne-am luat măsuri de prevedere: D.R. Popescu mi-a încredinţat de curând un nou scenariu...
