Aşteptările în legătură cu al şaselea lungmetraj al lui Nae Caranfil au fost marcate de statutul său de coproducţie multiplă cu buget relativ mare. Closer to the Moon ar fi trebuit să-i confime regizorului reputaţia de autor de comedii inteligente şi de cineast apt să conducă o echipă internaţională. Punct ochit: el dovedeşte că poate lucra, fără a se intimida, cu o distribuţie formată din actori străini de prim rang (cu Vera Farmiga şi Mark Strong în frunte), un ansamblu de interpreţi de limbă engleză foarte bine cotaţi, de la care obţine interpretarea omogenă fără de care filmului i-ar fi fost greu să convingă.
La capitolul „confirmări” trebuie menţionată şi plăcerea autoreferenţială a cineastului (semnalată în numărul precedent al revistei „Film”), care foloseşte dispozitivul „filmului în film” pentru a investiga misterul „marelui jaf comunist” din 1959 asupra unei maşini a Băncii Naţionale, în care s-a furat echivalentul a 250.000 de dolari. Documentarul lui Alexandru Solomon, din 2006, Marele jaf comunist a redeschis dosarul cazului, investigarea evenimentului fiind inspirată de lungmetrajul „educativ” Reconstituirea (1960), realizat la comanda Ministerului de Interne de Studioul Alexandru Sahia. Ambele oferă sugestii pentru Closer to the Moon. Surprinzătoare este tratarea subiectului în registrul comediei, despre care Nae Caranfil ne avertiza în interviuri acordate în timpul filmării. El anticipa, de pildă, că abordarea sa va genera controverse, pentru tonul lejer al tratării unui subiect tragic.
De fapt, Caranfil a mai vorbit cu umor despre o epocă tristă (comunismul românesc din anii ’80) şi în lungmetrajul de debut, E pericoloso sporgersi (1993). Şi acolo unii îşi riscau viaţa pentru a evada din realitatea coşmarescă, dar, ce-i drept, nu înfruntau plutonul de execuţie ca eroii din Closer to the Moon. În povestea remodelată de cineast, cei şase membri ai „bandei Ioanid”, din realitatea anului 1959, devin grupul de patru bărbaţi plus o femeie care riscă totul pentru aventura unui jaf căruia anchetatorii încearcă să-i găsească motivaţia. Foşti luptători în Rezistenţa antifascistă („eroi”, după cum recunoaşte şi anchetatorul insomniac Holban), integraţi după instaurarea noului regim nomenclaturii comuniste, ei se văd marginalizaţi după ce orientarea antisemită devine strategie de partid şi decid să rişte un atac gangsteresc pentru a dovedi că sistemul nu e infailibil. Riscanta acţiune a grupului exersat în acţiuni periculoase ia forma unei farse cu măşti de gaze pe fețele atacatorilor care pretind că este vorba de o filmare. Descoperiţi mai degrabă graţie hazardului decât destoiniciei anchetei miliţiei, foştii eroi de acţiune acceptă propunerea anchetatorilor de a lua parte la reconstituirea jafului într-un documentar educativ. O ultimă ocazie de se bucura de lumina unor zile însorite, de a lua masa în localuri elegante (pentru a reconstitui credibil risipa „în spirit burghez” de după jaf), de a glumi şi de a transmite (graţie complicităţii operatorului) mesaje familiilor.
Bazat pe scenariul "Alice în țara tovarășilor", câștigător la concursul de proiecte al CNC în 2007, filmul şi-a propus, după ce producătorul american Michael Fitzgerald s-a implicat în proiect, să se adreseze unui public internaţional, astfel „încât să existe mai mult decât o cheie de înțelegere a realității românești din perioada comunistă – astfel încât spectatorul neinformat să se poată bucura de film fără ca acesta să-i sune ca o lecție de istorie” (Nae Caranfil în interviul din „Film menu” nr. 9, 2011). Aşa se face că cineastul explică în replici aluziv-ironice contextul politic („cură- ţenia de primăvară” a partidului, care îi exclude pe cei de origine evreiască), evită tonul didactic şi privilegiază dimensiunea aventuroasă şi umoristică a poveştii.
Structurată în nouă capitole, naraţiunea bine calibrată relatează reunirea foştilor combatanţi antifascişti şi decizia Closer to the Moon de a se converti în „grup infracţional”, atacul propriu-zis asupra maşinii băncii şi, mai ales, reconstituirea faptelor în scenele realizării documentarului „educativ”. Numit de autor cu autoironie „filmul meu americanoid”, Closer to the Moon se revendică uneori din tradiţia clasică şi din cea autoreflexivă, de anii ’70, a cinemaului american. A se vedea sugestia că Alice (Vera Farmiga) e un fel de eroină de film noir (purtând o perucă asemănătoare cu aceea a Barbarei Stanwyck din Asigurare dublă de Billy Wilder) care împinge bărbaţii spre delincvenţă. Spectatorul avizat descoperă şi alte trimiteri cinefile, de la parodierea peliculelor cu gangsteri, la replicile referitoare la Dziga Vertov sau Gregg Toland, despre care junele operator Virgil află răsfoind revista „Cinema”.
Descrierea turnării reactivează plăcerea lui Nae Caranfil de a spune „povestea facerii unui film”, cu momente de exuberanţă, accidente şi obstacole, la fel de amuzant ca în Restul e tăcere. O replică a lui Alice, „Filmul ăsta trebuie să fie o comedie”, dă tonul reconstituirii (susţinut de accentele clovnesc-felliniene ale muzicii lui Laurent Causon), unde regizorul alcoolic este înlocuit de elegant-ironicul Max Rădoiu (Mark Strong), om de acţiune şi când conduce cu siguranţă activitatea echipei supravegheate de miliţie. Deşi e mai degrabă un film coral, în care atacatorii deveniţi actori păşesc pe rând în prim-plan, rolurile Max şi Alice au ceva ceva mai multă substanţă şi sunt impecabil reliefate de Mark Strong şi, respectiv, Vera Farmiga. Ei au înţeles exact natura ludică a tratării lui Caranfil şi joacă mizând pe complicitatea privitorului, lucrând cu acea doză de artificiu care face să funcţioneze mecanismul comic. Şi restul distribuţiei (Christian McKay, Joe Armstrong, Tim Plester) preia ideea acestui tip de joc, ferind de emfază o scenă-cheie ca aceea a execuţiei.
Dialogurile strălucitoare și numeroasele răsturnări de situație dau satisfacţie publicului care percepe Closer to the Moon ca pe o comedie de acţiune, în timp ce iniţiaţii în filmografia lui Caranfil, care caută constantele profilului de autor, descoperă revenirea la tema raportului dintre ficţiune şi realitate, abordată şi în Filantropica şi Restul e tăcere. La fel ca în ultimul citat, cineastul reconstituie cu minuţie o lume apusă (cu ajutorul decorurilor lui Cristian Niculescu şi a imaginii lui Marius Panduru) şi oferă fiecărui personaj minutul solistic, printr-o replică memorabilă sau un gest expresiv.
Caranfil construieşte cu subtilitate o poveste în poveste care amuză o parte a spectatorilor şi intrigă o alta, care s-ar fi aşteptat la o tratare pe un ton solemn a tragicii reconstituiri cu grupul Ioanid. Deşi citează din documentarul „educativ” în post-generic, tocmai pentru a sublinia distanţa luată de ficţiunea sa, cineastul ludic se confruntă cu destule obiecţii, la fel ca francezul Robert Guédiguain, acuzat că în filmul său L’Armée du crime (2009), despre lupta în Rezistenţa franceză a unor tineri evrei idealişti (veniţi şi din România), supradimensionează eroismul lor. Insuficient elucidate de istorici, evenimentele de această natură nu pot fi definitiv clarificate pe ecran.
Tocmai de aceea ipoteza şi demonstraţia lui Nae Caranfil n-ar trebui respinse. Closer to the Moon aminteşte de interpretarea dată de Jean-Louis Comolli faimosului film al lui Jean Renoir La Carosse d’or, care se întreabă unde se sfârşeşte spectacolul şi unde începe viaţa. Maestrul francez „ne spune în ce măsură, în actor dar şi în spectatorul care suntem, pe rând, stăruie speranţa ca în spectacol să se poată păstra, la distanţă ironică sau comică, ceea ce , fără asta, ar fi prea direct sau prea brutal trăit”.
