Binefacerile digitalului

     Dan Chişu este unul dintre cine­aştii care au profitat din plin de binefacerile digitalului. După ce s-a făcut cunoscut în lumea cine­matografică mai degrabă ca iniţiator şi director al Festivalului DaKINO, el şi-a îndeplinit visul de tinereţe de a-şi regiza propriile filme în momentul când produc­ţia low buget a devenit posibilă graţie echi­pamentelor şi tehnologiilor mai ieftine şi mai accesibile. După debutul cu WebSiteStory (2008), thrillerul minimalist realizat mai degrabă prin prestaţia amicală decât plătită a colaboratorilor, a urmat Ursul (2010), câştigător al unei finanţări CNC. Comedie cu situaţii amuzante pornind de la încercarea unui circ de a supravieţui în condiţii de criză, filmul a fost destul de gustat de public pentru distribuţia lui plină de vedete ale genului (Magda Catone, Claudiu Bleonţ, Mihai Constantin) şi dinamismul urmăririlor pe acordurile scrise de Goran Bregovič. După mai puţin populara dramedie Şi caii sunt verzi pe pereţi, ce glosa pe tema „banii nu aduc fericirea”, iată-l acum ajuns la al patrulea lungmetraj cu Déjà vu, înscris în acelaşi registru, dar cu ambiţii formale mai mari.
     Noul film al lui Chişu se recomandă, publicitar, ca fiind „experimental”, filmat „în timp real” şi integral în POV (punct de vedere subiectiv). Precizarea că avem de-a face cu 75 de minute de déjà vu e destul de discutabilă, dacă ne luăm după definiţia ştiinţifică - „o anomalie a memo­riei ce creează impresia că o experienţă este amintită”, deşi evenimentele „anteri­oare” rămân nesigure. Reţinem însă sensul metaforic al expresiei care transcrie sen­zaţiile unui bărbat de 50 de ani oscilând între amantă şi nevastă. Devenim martorii câtorva ore din viaţa acestui ins cu o situ­aţie materială strălucită, decis să-i prezinte soţiei, o actriţă celebră (Mirela Oprişor), iubita secretă (Ioana Flora). Invocată prin flashback, experienţa anterioară alături de nevastă, filmată oarecum nostalgic-tar­kovskian, nu prea seamănă, totuşi, rela­ţiei cu frumuseţea brună ţinută ascunsă timp de trei ani, o fată simplă, preferată probabil pentru calitatea de a nu-l eclipsa de protagonist.
     De la trezirea cuplului adulterin după prima noapte petrecută în luxoasa casă „oficială” a amantului şi până la con­fruntarea celor trei în casa de la Izvorani a familiei, unde s-a retras de o vreme vedeta, trece, în mod evident, mai mult timp decât cele 75 de minute anunţate. Nu atât nevoile narative, cât limitele tehnice ale procedeului de filmat ales (cu o cameră video instalată pe capul regizorului-ope­rator, care îşi asumă şi rolul soţului în criză sentimentală) duc la fragmentarea poveştii în mai multe cadre. Tehnica digitală a ajutat alţi cineaşti să realizeze o naraţiune dintr-un singur cadru-secvenţă (vezi mexicanul Tiempo real de Fabrizio Prada, 2006), dar Chişu nu s-a ambiţionat să repete performanţele de acest fel, con­centrându-şi atenţia asupra filmării din punctul de vedere al unui singur personaj.
     Maestrul folosirii POV-ului în cine­maul românesc este, fără doar şi poate, Adrian Sitaru. El l-a exersat deja cu stră­lucire în trei lungmetraje, cu o strategie stilistică remarcată de influentul critic american David Bordwell, care observa, în legătură cu Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, că autorul respectă cu rigoare „constrângerile formale”. Acolo el alterna punctele de vedere în funcţie de trecerea de la un personaj la altul, cu excepţia eroului principal, văzut de ceilalţi. Dan Chişu procedează invers şi filmează totul dintr-un singur punct de vedere, al eroului care oscilează între cele două femei. Înregistrarea reacţiilor lor (precum şi ale mamei sale, aflată în locu­inţa din capitală) se face din perspectiva lui, dintr-un unghi plasat însă mai sus decît nivelul privirii normale, din moti­vul fixării camerei pe casca menţionată mai sus. Această poziţie distorsionează puţin contururile şi afectează claritatea imaginii. Dacă regizorul operator nu a putut rezolva anumite probleme legate de focus, a avut însă grijă ca încadraturile să nu devoaleze detalii despre fizionomia eroului, care s-ar fi putut reflecta în supra­feţele lucioase aflate în decor.
     Autorul nu se mulţumeşte cu ten­siunea confruntării dintre cele două femei, amânată până aproape de final, ci adaugă şi o pistă „detectivistă” prin jaful surprins în casa din Izvorani chiar în momentul sosirii eroului însoţit de amantă. Momentul deschide drum ele­mentelor de farsă, pentru că urmărirea hoţilor care pleacă la bordul unei şalupe urmăriţi de bărbatul care se aruncă în lac după ei e una mai degrabă comică decât dramatică. Iar apariţia nevestei, după o noapte petrecută în club, împinge mai departe virarea înspre comedie, înşelând aşteptările setate la început. În loc să aibă forţa de a-şi ţine discursul de despăr­ţire, bărbatul devine gelos pe soţie, ros de curiozitatea de a afla cu cine şi-a petrecut ea noaptea. Iar confruntarea trio-ului nu poate fi dramatică, de vreme ce bărbatul se află în chiloţi, după nereuşita urmărire a spărgătorilor.În plus, femeile încep să se certe trivial, nevasta fiind mai ofensată de condiţia modestă a amantei, decât de adulter în sine.
     Pulsul filmului creşte în această ultimă parte, vioiciunea ritmului şi a tonului confirmând senzaţia că regizorul Dan Chişu funcţionează mai bine în regis­trul comediei. Iar felul cum eroul reuşeşte să le facă pe cele două femei să urce, până la urmă, în aceeaşi maşină, devine mai comic amintind de piesa lui Caragiale D’ ale carnavalului. Cele două rivale devin un fel de Didina şi Miţa ale zilelor noastre, seduse de un domn Nae contemporan, care nu are de fapt puterea de a renunţa la niciuna dintre ele. Aventura pare să confirme trăinicia triunghiului, cu şanse de a-şi continua existenţa nu se ştie cât. Dan Chişu ar trebui să şi cultive această vocaţie a comediei, mai ales că reuşeşte unde alţii dau de obicei chix, la nivelul dialogului (vezi, de pildă, replicile refe­ritoare la Ridley Scott). Aici trebuie să remarcăm şi inspirata distribuţie, filmul sprijinindu-se temeinic pe umerii celor două interprete principale, Ioana Flora şi Mirela Oprişor, aflate în elita actoriei noastre de film.