În vara aceasta se împlinesc 90 de ani de la prezentarea pe ecrane a primului film istoric românesc,
Independența României (care a mai avut, în distribuire, și alte titluri: Războiul Independenței, Războiul pentru neatârnare, Războiul pentru Independență). Este un bun prilej pentru a ne întoarce gândul spre anii de început ai cinematografiei naționale.
Când realiza primele sale filme de ficțiune, regizorul Grigore Brezeanu (1891-1919) avea doar 20 de ani. Întâi a prezentat pe ecrane, la Cinema „Pathé” (Hotel de France), metrajul mediu
Amor fatal, o dramă sentimentală, pierdută azi, în care jucau Lucia Sturdza și Tony Bulandra. Apoi, tot în toamna anului 1911, a mai întreprins un pas cinematografic (împreună cu actorul Aristide Demetriade), realizând un scurtmetraj,
Înșir-te Mărgărite, inclus în spectacolul cu piesa omonimă de Victor Eftimiu, prezentată pe scena Teatrului Național din București în stagiunea 1911-1912. Începuturile erau, așadar, făcute. Cinematograful românesc reclama performanțe superioare. Astfel s-a inițiat un foarte ambițios proiect în epocă, filmul
Independența României. Mărturiile vremii arată că inițiativa filmului s-a datorat tânărului Grigore Brezeanu, care, cum am văzut, fusese atras de posibilitățile pe care le oferea cinematograful. Conjunctura favorabilă a fost împlinirea, în 1912, a 35 de ani de la Războiul pentru Independență (un excelent pretext pentru a obține sprijinul oficialităților în glorificarea evenimentului pe ecran). În vederea ducerii la bun sfârșit a acestui proiect ambițios, s-a constituit o asociație de artiști ai Teatrului Național, din care făceau parte Constantin Nottara, Aristide Demetriade, Ion Brezanu – tatăl regizorului, Petru Liciu, Vasile Toneanu, Nicolae Soreanu și Grigore Brezeanu. Acesta din urmă a căutat să obțină mijloace materiale cât mai consistente pentru temerara întreprindere. Mai întâi a atras în combinație pe Leon Popescu, „om cu stare, senator și mare iubitor al artelor”, moșier și proprietar al Teatrului Liric (o frumoasă sală situată în Piața Valter Mărăcineanu pe care au distrus-o bombardamentele germane din al Doilea Război Mondial). Acesta i-a avansat o sumă enormă în epocă - între două şi patru sute de mii de lei -, a angajat un operator francez, pe Franck Daniau (care va fi asistat, pe parcursul filmărilor, de Nicolae Barbelian şi Gheorghe Ionescu), a improvizat un studio în curtea Teatrului Liric (unde s-au turnat și câteva „interioare” la lumina soarelui). Chiar dacă unele cifre sunt exagerate (se pare că vreo 40.000 de persoane - oricum, o cifră impresionantă - au participat la realizarea filmului), este limpede că evocarea cinematografică a Războiului pentru Independență a avut, în epocă, atuuri de superproducție.
Scenariul filmului
Independența României aparține, în principal, actorilor Petre Liciu, Aristide Demetriade, Constantin I. Nottara, la definitivarea lui contribuind Grigore Brezeanu și scriitorul Corneliu Moldovanu (pe atunci secretar al lui Leon Popescu). Ținând seama de „cursul” narațiunii cinematografice, principalele „momente” ale filmului sunt următoarele: un sat în sărbătoare; idila dintre Peneș și Rodica; mobilizarea; plecarea celor nouă - și cu sergentul 10 - la război (punctul de pornire al scenariului a fost, așadar, versurile bine cunoscute ale lui Vasile Alecsandri); la Calafat: moartea lui Cobuz; tabăra de la Poiana; țintuirea noilor drapele; trecerea Dunării; ostilitățile; Osman-Pașa la Plevna; cartierul general de la Poradim; Grivița; Valea Plângerii; spitalele din țară; căderea Plevnei; Opanezul; capitularea lui Osman-Pașa; întoarcerea acasă; apoteoza; 35 de ani după război: 10 mai 1912... Filmul se încheia, așadar, cu câteva secvențe documentare, filmate cu câteva săptămâni înaintea premierei: defilarea de 10 mai, sub Arcul de Triumf. Să amintim și distribuția, pe roluri: Aristide Demetriade (Domnitorul Carol), Constantin Nottara (Osman-Pașa), Aurel Athanasescu (Peneș Curcanul), Ion Niculescu (Mihail Kogălniceanu), Ion Brezeanu (un țăran), Vasile Toneanu (un flăcău), Nicolae Soreanu (un flăcău), Aurel Barbelian (un țăran), Gheorghe Ciprian (un țăran), Cristian Duțulescu (un țăran), Ion Dumitrescu (generalul Cernat), Ion Merişescu (Carol Davila), Pepi Machauer (Țarul Rusiei), Ghiţă Popescu (generalul Arion), Constantin Orologea (mitropolitul şi generalul Totleben), Alexandru Mihalescu (un doctor), Achille Georgescu (un doctor), Jeni Metaxa-Doro (Rodica), Constanța Demetriade (Doamna Elisabeta), Aristizza Romanescu. Presa a primit cu interes prima mare producție cinematografică românească. Dincolo însă de „succesul de critică” a fost vibranta primire publică. Iată, de pildă, ce se scria în „Gazeta ilustrată” (în 15 septembrie 1912): „Am văzut ceea ce e cam rar la noi: sala întreagă în delir, aplaudând când filmul arăta eroismul soldaților noștri la Grivița și fazele luării, pierderii și reluării redutelor întâia și a doua. De obicei, publicul nostru e rece și nepăsător. Ei bine, l-am văzut vibrând de entuziasm”. De o deosebită primire s-a bucurat filmul în Transilvania și Banat. Iată ce puteam citi in „Drapelul” lui Valeriu Braniște: „În aceste două zile a dat publicul năvală asupra Teatrului Olympia, având loc, la zi, patru-cinci reprezentații. Mai ales marți, fiind și zi de târg, au venit și mulți săteni, cari, desigur, au dus acasă la ai lor vestea minunei ce au văzut”. Cinematograful românesc pătrundea decisiv în conștiința publică...
Printr-un capriciu al destinului, la distanță de un an (și cu puțini ani după premiera filmului
Independența României) se stingeau atât Leon Popescu - lovit de o întunecare mintală precipitată - cât și Gigore Brezeanu, la numai 28 de ani. „Sărmanul Grigoraș Brezeanu - scria, atunci, unul dintre prietenii săi, poetul Emil Isac. Câte idealuri nu s-au stins în trupu-i hodorogit... De câte ori, până noaptea târziu, nu clădeam castele în Spania. «Vom duce în Europa lumea românească cu filmele noastre!» Așa spuneai, Grigoraș Brezeanu. Și te-a apucat de braț moartea și te-a dus în lumea în care filmul nu mai luminează niciodată. A rămas văduvă ideea”... Nici Aristide Demetriade n-avea să mai facă film vreodată. Peste câtiva ani, într-o mohorâtă seară de februarie, pe când în rolul lui Zefir din „Trandafirii roşii”, de Zaharia Bârsan, oferea iubitei o floare înroşită în sânge, s-a prăbuşit în plină scenă, înmărmurind asistenţa...
