Horaţiu Mălăele înmormântează cinematograful

     Înainte de a vedea al doilea lungmetraj al lui Horaţiu Mălăele, aflasem despre el, din presă, următoarele lucruri: este rezultatul unei noi colaborări a regizorului cu scenaristul Adrian Lustig (de această dată şi producător); este primul film românesc căruia celebrul compozitor francez Vladimir Cosma a acceptat (pare-se, impresionat) să-i semneze coloana sonoră; Crina Semciuc, muza de pe ecran a lui Horaţiu Mălăele (de această dată şi interpret principal), a fost convinsă de regizorul-actor să renunţe la podoaba capilară pentru rol; lui Bogdan Mălăele i-a fost foarte greu să îşi înjure tatăl (în unica secvenţă în care apare); Horaţiu Mălăele, afon notoriu, cântă pentru prima dată (în public, presupun), şi Serghei Mizil joacă aici un "proxenet pentru trei gagici" (recunosc, asta-i dintr-un tabloid). Chiar dacă nu aflasem şi că Funeralii fericite a figurat mult timp în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes, mai precis pînă când aceasta a fost anunţată (cum s-a întâmplat acum cinci ani cu Nunta mută, primul lungmetraj al lui Horaţiu Mălăele), aveam suficiente motive ca să nu ratez noua premieră românească.

     Producţia nu ridică probleme de interpretare

     Ieşind din sala de cinema, am fost curios să citesc ce scriu confraţii despre film. Aşa am descoperit cu uimire că, pentru Cătălin Duţă, Funeralii fericite este "cel mai bun film românesc din acest an" (aşadar, înaintea lui Domestic, Poziţia copilului sau Rocker), deoarece "totul e la cel mai înalt nivel al profesionalismului", şi că, pentru Mihnea Columbeanu (ceva mai critic, cel puţin parţial), regia lui Horaţiu Mălăele "salvează filmul" (compromis, după cronicar, exclusiv de scenariul lui Adrian Lustig) şi îl transformă într-un "spectacol cinematografic valid şi pe deplin satisfăcător". Citind acestea, m-am gîndit să revăd Funeralii fericite, nu care cumva să-mi fi scăpat vreo semnificaţie ascunsă, dar mi-a trecut repede: producţia nu ridică probleme de interpretare (după cum se va vedea, realizatorii au avut grijă ca totul să fie uşor de înţeles) şi chiar nu e un film de revăzut. Totuşi, întrebările stăruie: Care profesionalism? Care spectacol? Şi care regie? Sunt de acord cu Mihnea Colum­beanu că scenariul este inept. Dar şi regia, şi compartimentele tehnice, departe de a salva filmul, îl îngroapă şi mai adânc.
     Trama narativă este mult mai simplă şi mai puţin originală decât ar putea părea. Lionel - fost Ionel - Frunză, un român emigrat după 1989 şi revenit în patrie odată cu criza, are, drept tovarăşi de aventuri bahico-erotice bucureştene, un bulgar, Kiril, şi un rus, Igor. Atunci când în crâşma în care ei îşi fac veacul se anunţă o razie iminentă, aceşti "crai de curtea nouă" o iau la sănătoasa, cu trei prostituate afro-românce după ei, şi nimeresc pe un teren viran, unde îşi întinsese cortul o şatră de ţigani. O ghicitoare le propune să le citească viitorul, ba chiar să le spună când şi cum vor muri. Vrând să se distreze, cei trei acceptă, dar surâsul le îngheaţă pe buze atunci când ţiganca le proroceşte că peste o săptămână se vor odihni cu toţii pe alte meleaguri, mai verzi şi mai liniştite. Evident, destrăbălaţii nu dau doi bani pe vorbele ghicitoarei, dar în următoarele zile primii doi, bulgarul şi rusul, dau ortul popii exact aşa cum le prevestise ea. Lionel, căruia i se profeţise că va muri chiar de ziua lui, trece de la îndoială la certitudine, de la revoltă la resemnare şi, cum se întâmplă de obicei cu persoanele care simt că li se apropie sfârşitul, de la ignorarea divinităţii la apelul către aceasta. Şi ceasul îi ticăie...
     Prima dificultate a cronicarului vine atunci când trebuie să încadreze Funeralii fericite într-un gen cinematografic. Să fie o comedie neagră (ori "mortală", cum o numeşte scenaristul-producător într-un interviu)? Sau o satiră socială cu specific românesc şi multicultural (cum s-ar putea crede după destule momente presărate când şi când de regizor şi scenarist)? Să fie un film fantastic (din categoria "îngerii sunt printre noi")? Sau o dramă psihologică (abordând eterna temă a confruntării omului cu moartea)? Şi trebuie să mai amintesc în treacăt de buddy movie (prima parte) şi de filmul erotic (a doua parte). La acest ultim capitol, îmi permit să citez dintr-un blogger care în nici două rânduri a reuşit să mă amuze mai mult decât regizorul-actor Horaţiu Mălăele în aproape două ore: "A, plus că se coţăie Lionel c-o gagică printr-o uşă întredeschisă, cu lanţul pus. Aşa ceva n-am văzut nici în filmele cu pitici extratereştri" (spanac.eu).
     La marii cineaşti, un asemenea melanj de genuri şi formule filmice este justificat structural şi dramaturgic. La Horaţiu Mălăele şi Adrian Lustig, cum era limpede şi în Nunta mută, el se explică mai degrabă prin tendinţa, proprie diletanţilor, de a spune cât mai multe (dar, cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, produsul rezultat ajunge să nu mai spună nimic) şi prin dorinţa de a bifa diverse registre, teme şi reţete, doar-doar ceva va prinde la spectatori (dacă nu râd la glume, atunci poate plâng la momentele dramatice; dacă satira şi fantasy-ul îi lasă reci, atunci poate o scenă de sex aberant îi va mai încălzi niţel ş.a.m.d.). Iar dacă unii cârcotaşi vor critica acest ghiveci cinematografic, se poate da oricând vina pe râsu' plânsu' care, nu-i aşa?, ne caracterizează poporul şi, pe cale de consecinţă, ar trebui să ne caracterizeze şi arta. Cred că Nichita Stănescu se răsuceşte în mormânt de cîte ori neaveniţii îşi motivează impotenţa creativă recurgând la sintagma introdusă de el.

     Inconsecvenţe narative

     În ceea ce priveşte construcţia poveştii şi a personajelor, nu putem trece cu vederea o lungă serie de inadvertenţe şi inconsecvenţe, precum şi de momente inutile din punct de vedere narativ (cum este secvenţa deja menţionată în care apare juniorul Mălăele). Mih­nea Columbeanu a trecut în revistă destul de multe, dar simt nevoia să revin asupra uneia dintre aceste ciudăţenii. Bulgarul Kiril moare zdrobit de un chinez care se aruncă în gol de pe blocul lui Lionel. În interviul amintit, Adrian Lustig observă că acel bloc (în viziunea realizatorilor, o replică a Turnului Babel, în care convieţuiesc toate rasele şi etniile) are 24 de etaje. Aşadar, chinezul sinucigaş cade de la etajul 24 fix în capul bulgarului, îl ucide pe acesta, dar el scapă din coliziune aparent nevătămat. Gabriela Hurezean, criticul de casă al lui Horaţiu Mălăele, afirmă - pe blogul ei, Muzesiarme.ro - că a ne întreba cum de n-a murit (şi) chinezul echivalează cu a căuta nod în papură unui film foarte bun. Asta în condiţiile în care regizorul, într-un interviu acordat aceleiaşi Gabriela Hurezean (şi din care nu lipsesc întrebările tendenţioase - în volei s-ar numi "mingi ridicate la fileu" -, precum "Crezi că asemenea lucruri mai ţin în cinematografia de azi, în care se filmează cu telefonul şi se practică un neo-neorealism sordid?"), constata că Funeralii fericite, spre deosebire de Nunta mută, "trăieşte într-un regim cu precădere realist"...
     Cât despre inserarea în film a elementelor fantastice, ea ar trebui să se facă după o anumită logică şi cu o anumită consecvenţă. De pildă, în The Sixth Sense de M. Night Shyamalan, doar copilul cu capacităţi paranormale îl poate vedea pe - şi poate discuta cu - mortul-care-se-crede-viu. Dacă toate personajele de pe ecran ar reuşi aceste lucruri, filmul n-ar mai avea nici un clou. Or, Horaţiu Mălăele şi Adrian Lustig nu îşi pun astfel de probleme şi, ca atare, nici nu mai ştii - dar nici nu are rost să te întrebi, pentru că realizatorii înşişi nu par să ştie - care sunt spaţiul şi timpul reale şi care cele fantastice. Însă ceea ce găsesc ei de cuviinţă să facă este să introducă tot mai multe personaje, locuri şi momente "de trecere" (arlechinii-îngeri şi copiii îngeraşi, bliţul dătător de ameţeală şi concertul de violoncel din "anticamera" paradisului etc.), astfel încât tuturor spectatorilor să le fie clară "poanta", la fel cum, pentru a nu exista dubii în privinţa mesajului filmului, Mălăele-actorul este pus să-l rostească de Mălăele-regizorul. Despre acesta din urmă, mai pot spune că este complet lipsit de simţul ritmului şi de ştiinţa suspansului, calităţi imperios necesare unui cineast, mai ales când tratează asemenea subiecte: după ce moare şi rusul, filmul îşi pierde toată tensiunea şi îşi plictiseşte de moarte publicul.
     Nici imaginea lui Viorel Sergovici nu este întotdeauna inspirată, dovedindu-se şi ea incoerentă. De exemplu, un răzleţ cadru lung cu trezirea din beţie a lui Lionel, alături de prostituata cu care nu mai are nimic de vorbit, nu pare a avea altă justificare decât interesul cameramanului pentru posteriorul interpretei. Iar scenografia lui Mihai Dorobanţu (altminteri un bun profesionist) devine uneori redundantă: pentru că, aşa cum aflasem din prologul-cu-monolog al filmului, protagonistul îşi petrecuse cea mai frumoasă perioadă a vieţii în Franţa, în garsoniera de holtei a lui Lionel sunt plasate atât o imagine de mari dimensiuni cu Turnul Eiffel, cât şi o machetă a celebrei construcţii pariziene.
     Funeralii fericite este filmul după care Ho­raţiu Mălăele ar trebui să înţeleagă faptul că a venit timpul să renunţe la regia de cinema. Însă el a primit deja finanţări de la CNC (în valoare totală de 2 milioane de lei) pentru alte două filme (Doar cu buletinul la Paris şi Cavalerul albastru), ambele bazate pe scenarii ale scriitorului Denis Dinulescu, iar Adrian Lustig anunţă o a treia colaborare cinematografică, cu o poveste despre tânărul Vittorio De Sica. Aşadar, pe cinefili îi aşteaptă noi experienţe nefericite, iar pe criticii de casă, noi tămâieri tihnite.