Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Codul lui Cristi Puiu


     Sunt convinsă că Cristi Puiu se teme de întâlnirea filmului său, Moartea domnului Lăzărescu, cu publicul din România. De aceea probabil a fost schimbat şi afişul filmului, aşa cum arăta el la Cannes. De la excelenta fotografie a celor trei pisici ale eroului cocoţate pe o targă de spital, cu o tristă pătură maro, cu o tristă faianţă verde pe fundal, s-a trecut la o fotografie (aparent) veselă, inspirată poate din Les invasions barbares. Domnul Lăzărescu e acum înconjurat de toate personajele care zâmbesc colorat, făcându-ne semne cu mâna. Ambele afişe sunt reuşite, dar al doilea trimite mai sigur la ceea ce-şi propunea Puiu încă de la Marfa şi banii - să facă cinema pursânge, nu filme realiste, să măsoare infinitul milimetru dintre felia de viaţă şi artă. Şi atunci, acest afiş ne spune clar: "Acesta e doar un film. Nu este realitatea. Aici nu moare nimeni". Probabil că pentru alegerea acestui afiş s-a considerat şi că publicul nostru trebuie avertizat asupra unei a doua greşeli de abordare, aceea că filmul ar fi o ilustrare a sistemului sanitar din România (idee care cred că l-a obosit pe regizor, dar ăsta era riscul).
     Moartea domnului Lăzărescu este, într-adevăr, unul dintre cele mai bune filme ale cinematografiei noastre şi printre singurele care exprimă în acelaşi timp o stare de fapt a universului nostru, dar şi profesiune (fermă) de credinţă din partea autorului. Cristi Puiu a ales un subiect care a făcut bună presă: un pensionar purtat cu salvarea pe la mai multe spitale şi părăsit, în ultimă instanţă, pe trotuar, unde şi moare. Pentru Puiu a fost nu un subiect de film jurnalistic sau pseudodocumentar, ci ocazia de a investiga moartea, actul morţii. Povestea regizorul că moartea e un subiect care l-a bântuit. Puiu pare că şi-a dorit să arate cum se insinuează moartea în corpul muribundului, în aerul din jurul lui. Cum apare moartea ca eveniment crucial al vieţii în existenţa noastră diurnă? Ea are un culoar de deschidere, nu izbeşte întotdeauna ca o lovitură de secure. Ea se pregăteşte, e anunţată indefinit prin lucruri mărunte. În cazul lui "Lăzărescu Dante Remus", nu prea sănătos de altfel, suntem avertizaţi despre moarte din titlu, tocmai pentru a şti să fim atenţi la primele ei semne. Telefonul la Salvarea care nu mai vine, grija pentru pisici, vecinii săritori, dar indiferenţi, asistenta de la salvare, apoi medicii şi asistentele de la spital care trăiesc totuşi în alt univers, unul mecanic. Beau cafele, lucrează pe bandă rulantă, nu-şi permit mila sau înţelegerea. Deşi filmul are atâtea personaje (în jur de 40), peste el cade de la bun început o mare singurătate. Doar ea îi leagă pe aceşti oameni. Iar bietul Lăzărescu merge singur pe ultimul lui drum şi moare singur.
     Filmul lui Puiu, în ciuda secvenţelor (nu puţine) la care râzi cu poftă, e poate cel mai deprimant film despre moarte pe care l-am văzut, pentru că e departe de emfaza şi poetizările atâtor altora, ci se menţine în recrearea cotidianului. Absolut totul ne e familiar (şi nu numai nouă, românilor - dovadă succesul filmului în străinătate). E un film care pare din exterior greu de urmărit, durează două ore şi jumătate. În sală timpul trece mai repede, şi acest interval era cel mai bun pentru a-l face pe spectator să simtă ultimele ore ale vieţii personajului. De altfel, chiar ai senzaţia de timp real. La asta contribuie şi planurile lungi, camera de pe umărul operatorului (Oleg Mutu), jocul crud al actorilor. Din întreaga echipă de personaje doar două sunt principale - cele interpretate de excelenţii Ion Fiscuteanu şi Luminiţa Gheorghiu. Restul aparţin unui ansamblu omogen, cu scurte şi foarte bune (în general) apariţii. De aceea e forţat şi ilogic să vezi că pe www.cinemagia.ro Monica Bîrlădeanu, pe care se sprijină, se pare, campania de promovare (dar care stă pe ecran, deşi corect, doar zece minute), e trecută prima în distribuţie, cu poză, în detrimentul celor doi actori principali. E pe undeva chiar amuzant şi tragicomic acest melanj între tema gravă a filmului şi promovarea lui prin centru-înaintaşi, în reviste cu coperte lucioase
 
(România Liberă, septembrie 2005)

Tags: cristi puiu, cronica de film, iulia blaga, moartea domnului lazarescu

Comments: