Este un film foarte bine făcut, în care scenariul (
D.R. Popescu) îşi găseşte un interpret în lumea peliculei, de primă mână (
Alexandru Tatos). Nuvela, scenarizată de chiar autorul ei, nu pierde nici din dramatic, nici din fineţea notaţiei literare — care de obicei dispare în ecranizări. Amănuntul descris în text este atât de bine captat şi redat de imagine încât senzaţia cea mai puternică pe care filmul o creează şi o lasă să persiste în spectator este aceea de participare la întreaga întâmplare. Sensibilitatea regizorului realizează un echilibru perfect între tragic şi caricare, între amănuntul aparent nesemnificativ dar foarte grăitor şi întregul copIeşitor. Fiecare scenă ilară poartă în ea o încărcătură tragică, amănuntul grotesc se desehide mereu printr-o explozie dramatică. Povestea Anastasiei este de fapt povestea tuturor celorlalţi din sat, concentrată sau, mai bine zis ascunsă în povestea ei. Lipsa ei de frică — gestul ei este un act de opţiune nu de întâmplare, este de fapt frica şi laşitatea celorlalţi. Rezolvând excelent construcţia filmului, regizorul impresionează prin atenţia minuţioasă pe care o acordă fiecărei secvenţe, fiecărei expresii, fiecărui gest, fiecărui fundal, fiecărui ton de culoare. O adevărată galerie antologică de „portrete vii” din lumea satului, „notabilităţi” sau oameni de rând, ni se perindă înaintea ochilor, fascinându-ne şi convingându-ne. Toate scenele de la cârciumă sunt fără cusur. Toate personajele au norocul unei inspirate distribuiri.
Anda Onesa, în rolul Anastasiei, atinge numeroase momente memorabile, trădând multiplele-i calităţi interpretative pentru film. Primarul (
Amza Pellea), prostul satului (Cristian Ghiţă), doctorul (Biró Levente), cârciumarul sârb (Tarr László), slujnica arătoasă (Imola Gáspar), iubitul Anastasiei (Cătălin Ciornei) formează o echipă unitară, de rară expresivitate filmică. Ca şi figuraţia, aleasă şi folosită cu atâta îndemânare. Alexandru Tatos nu se teme de efecte simbolice în întreaga desfăşurare a filmului, dar finalul simbolic pe care îl impune, mi se pare uşor didactic şi fără acoperire artistică, în comparaţie cu realitatea puternică, dramatică pe care filmul o comunică atât de izbutit. Există în acest film scene de mare frumuseţe (imaginea:
Florin Mihăilescu), cum ar fi plecarea camionului cu recruţi, Anastasia cu cununa de flori în juruI gâtului, îndreptându-se spre mort, trecerea râului noaptea. Până şi rochiile Anastastei au ceva de spus în acest film, ca şi detaliile vestimentare ce povestesc transformarea slujnicei arătoase. Sub specificul local se ascunde drama general valabilă — războiul şi atrocităţile lui, sub amănuntul neimportant, al gestului sau al zâmbetului, sau al tăcerii într-o anumită clipă, se ascunde un caracter sau o atitudine faţă de viaţă. Filmul
Duios Anastasia trecea... este făcut sub semnul acestui adevăr.
