"În această noapte, nimeni n-are voie să doarmă... Noaptea e favorabilă trădătorilor şi duşmanilor poporului." Aceasta e una dintre numeroasele chemări lansate în noaptea de 22-23 decembrie 1989 şi o ascultăm, la radio, alături de locotenentul de miliţie Neagu (Adi Carauleanu) şi de plutonul său, în timp ce vehiculul lor blindat se învârte (conform ordinelor) pe străzi adormite, departe de miezul evenimentelor. Legătura cu celelalte unităţi e proastă, staţia radio pârâie şi se îneacă (pe măsură ce filmul se va apropia de sfârşitul lui anunţat de la început, partitura ei crepitantă va suna tot mai malefic, ca în SF-urile acelea cu echipaje care se îndreaptă spre baza abandonată unde-i aşteaptă ceva oribil), dar chemările tot vin - "Haideţi să apăraţi televiziunea!". Unul dintre băieţi, Costi (
Paul Ipate), nu mai rezistă şi pleacă de capul lui. De aici încolo, inteligentul şi ultracontrolatul film de acţiune al lui
Radu Muntean va merge pe două planuri: aventura revoluţionară a lui Costi şi aventura căutării lui. Şi una, şi alta se vor consuma cu un fâsâit neeroic. Nici unul dintre protagonişti nu-şi va revela vreo calitate excepţională. Nici unul dintre ei nu va înţelege mare lucru din experienţa bulibăşită a revoluţiei, şi cu atât mai puţin din valoarea ei incalculabilă ("Adevărul e că, dacă nu înfometau atât de tare poporul...", va încerca Neagu să conchidă, dar se va opri, nemaiştiind nici el unde voia să ajungă). Şi, în câteva ore, toţi vor fi morţi.
Hîrtia va fi albastră va fi comparat cu celelalte două filme recente care privesc înapoi spre momentul 1989, dar filmul de care aminteşte cel mai tare este
Moartea domnului Lăzărescu. În ambele filme ni se spune de la început că protagoniştii vor muri. În ambele e vorba despre expediţii de căutare desfăşurate pe parcursul unei singure nopţi, în lumi aflate în stare de asediu. În ambele avem de-a face cu un ochi care reuşeşte cumva să privească la rece în văpaia momentului (deşi ochiul lui Muntean lucrează altfel decât al lui
Cristi Puiu) şi cu o ureche hipersensibilă la comedia catastrofică a emisiilor şi interacţiilor verbale pe care specia umană preferă să le flateze cu denumiri ca "exprimare" şi "comunicare". (La ambele filme a colaborat scenaristul
Răzvan Rădulescu.)
În apropiere de Televiziune, Costi şi noul lui prieten, un ţigan cu care s-a împrietenit pe drum (
Andi Vasluianu, care e ca o injecţie de distracţie pură în fibra încordată a filmului), sunt acostaţi de nişte revoluţionari, conduşi la o vilă, înarmaţi şi invitaţi să tragă în teroriştii de-afară. Revoluţionarii au un şef (cel puţin se comportă ca un şef) care, deşi şi-a pierdut vocea, împarte necontenit ordine, mustrări şi încurajări sentimental-virile ("Ştiu, mă, ştiu", îi horcăie el cu patos unui soldat tâmpitizat de nesomn) şi, în general, face pe bătrânul
guerrillero. (Actorul e
Ion Sapdaru - profesorul din
A fost sau n-a fost?) Mai e acolo şi un tip (Gabriel Spahiu - filmul e plin de scurte apariţii minunate) care trage din toate poziţiile, cu ţigara în gură, în timp ce în mintea lui probabil că se derulează toate fazele tari pe care le-a văzut vreodată la video. E suficientă o singură remarcă imprudentă pentru ca această euforie să degenereze în paranoia - după cum află Costi atunci când remarcă, imprudent, că afară nu sunt terorişti, ci soldaţi. În momentul următor,
el devine teroristul.
În timpul acesta, Neagu, care a venit să-l caute la Televiziune, e interogat pe un ton insultător de un colonel din armată, care totodată vrea să vorbească la telefon şi să mai şi asculte ce se spune la televizor; cere să se dea televizorul mai tare, drept care e silit să ridice vocea la telefon, drept care iar nu mai aude televizorul. Muntean filmează toate astea în planuri lungi, superbe din punct de vedere tehnic, şi, în timp ce Neagu stă acolo umilit şi telefonul tot sună şi persoane neidentificate tot apar cu informaţii (inclusiv un număr de înmatriculare care ar putea fi al maşinii lui Ceauşescu şi pe care toţi sar să-l decodeze ca pe o şaradă), creşte senzaţia comică şi înfricoşătoare că, în momentele acelea, raţionalitatea e în piuneze, că între beţia libertăţii şi amocul pur nu e o distanţă atât de mare. Din păcate nu creşte suficient. Haosul din Televiziune şi haosul din vilă nu sugerează cu destulă putere haosul general; realizatorii par să fi contat pe aceste episoade pentru mai multă forţă sinecdotică decât au de fapt. Nici Neagu nu creşte ca personaj, ceea ce e mai grav, pentru că, fără a-şi depăşi limitele de miliţian lipsit de imaginaţie, el ar trebui să devină la un moment dat "omul nostru", singurul reper cât de cât solid în haosul acela, tot aşa cum infirmiera din
Lăzărescu, fără a fi vreo clipă mai mult decât o infirmieră obosită care vrea acasă, devenea la un moment dat reprezentanta umanităţii - tot ce puteam oferi mai bun. Dar Neagu rămâne distant şi apatic. Asta e din cauza prezenţei opace, lipsite de charismă, pe care i-o conferă Carauleanu, dar s-ar putea să fie şi din cauză că Neagu, ca personaj, nu e testat la limită. Nici spectatorul nu e. Filmul nu e o experienţă-limită, deşi ar fi putut fi. E scurt, solid, exact, expeditiv, admirabil şi limitat.
