Filmul lui
Cătălin Mitulescu, lansat mai întâi la francezi şi pe urmă la noi, cred că te impresionează mai mult prin ce ar putea răscoli în tine decât prin ceea ce îţi oferă. Nu-mi e clar cu ce sentimente se raportează cei care au azi 50 sau 60 de ani la epoca lui Ceauşescu, dar mi-e, din proprie experienţă, familiar sentimentul celor care au în jur de 30 de ani, ca şi Cătălin Mitulescu, născut în 1972.
Noi, care eram prea mici ca să raţionăm, ca să ne luptăm cu sărăcia, ca să putem face compromisuri mai mari sau mai mici - ne uităm la perioada asta cu multă nostalgie. Ne-o asumăm pentru că e perioada copilăriei şi a adolescenţei, pentru că practica agricolă la morcovi, serbările - cu program de brigadă artistică, "montaj", recitări, scenetă, dans modern etc. -, pauzele în care aruncam cu buretele în portretul lui Ceauşescu, serile distractive unde fetele aduceau sandvişuri şi prăjituri, iar băieţii, sucuri, trucurile prin care băieţii ne arătau că ne plac, ridicându-ne fustele plisate de pioniere ("Îţi iubeşti ţara? Sus drapelele!"), fac parte din noi şi le vedem acum ca inevitabile şi necesare. Cum să zic mai clar? Mi-e greu să cred că cineva de vârsta noastră regretă că a trăit pe vremea lui Ceauşescu, ceea ce nu înseamnă că l-ar regreta pe Ceauşescu.
Cred că asta vrea să spună Cătălin Mitulescu în filmul lui selecţionat în acest an la Cannes în secţiunea "
Un Certain Regard" şi răsplătit cu premiul de interpretare feminină, pentru
Dorotheea Petre. Problema e că scenariul pleacă în prea multe direcţii - şi spre securistul ca prototip, şi spre fiul securistului care o "seduce", apoi o abandonează pe eroină pentru a reveni bizar la sentimente mai bune, şi spre fiul disidentului care se antrenează să fugă din ţară, şi spre fratele eroinei care are la 6 ani idee despre ce e înseamnă "securist", "muie" şi care vrea să-l omoare pe Ceauşescu şamd -, dând prea puţină consistenţă, finalmente, tocmai eroinei, a cărei psihologie şi ale cărei motivaţii sunt ca şi inexistente. Pe mine filmul nu m-a impresionat prin ce mi-a dat, nu aşa cum mi-aş fi dorit, deşi conţine o secvenţă care mi-a plăcut foarte mult - cea de la serbarea de sfârşit de an de la şcoala profesională - şi unde am detectat poate pentru singura oară în film privirea nostalgică, afectuoasă şi împăcată a liceanului de atunci, ajuns azi regizor de film, aruncată peste o scenă veridică imaginată de el.
Neajunsul filmului pleacă de la raportarea autorului la poveste
Filmul nu mi-a dat mai mult decât am găsit eu singură în propriile amintiri, dar m-am simţit frustrată pentru că n-am putut regăsi în el atmosfera acelor ani, aşa cum o ştiu, nici măcar aerul intim şi cald din după-amiezile întunecate de toamnă, când mama ne călca sfârâind uniformele. Mi s-a părut că, în ciuda bunelor intenţii, filmul strânge amănunte disparate referitoare la viaţa de zi cu zi de pe vremea lui Ceauşescu fără a le putea lega omogen, pe lângă faptul că unele par să fi suferit alterările rememorării. Cred că filmul poate prinde bine în afară sau la românii din afară cărora le lipseşte tot ce ţine de România şi de trecut. Pentru cei dinlăuntrul graniţelor însă, el poate părea un film despre un teritoriu străin (deşi ştiu mulţi români de aici cărora filmul le-a plăcut). România din film mi s-a părut edulcorată, retuşată (sub imperiul nostalgiei, poate) cu instrumentele blânde ale basmului balcanic (nu departe de Kusturica), putând reprezenta spre orice ţară din Europa de Est confruntată cu căderea cortinei comunismului. Doar când filmul aduce în acelaşi cadru un televizor pe care se văd imagini reale de la Revoluţie îţi dai seama că distanţa dintre ele şi viziunea nostalgică a cineastului e mare, ca între două lumi diferite.
Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii nu pune în discuţie cât de bun sau cât de rău regizor este Cătălin Mitulescu, pentru că este chiar un film: are atmosferă, coerenţă, actori prezenţi - unii foarte prezenţi, soluţiile regizorului sunt precise, ochiul acestuia descoperă amănuntul, mâna lui "bate" decupajul, tonul nostalgic e evident şi bate spre culoarea mierii pe care o mâncam cînd eram mici. Cred că neajunsul filmului pleacă de la poveste şi de la raportarea autorului la ea. Dar, pe de altă parte, sunt convinsă că cineastul ştia la ce se înhamă cu un aşa subiect şi că şi-a ridicat scutul. Referirea la viziunea personală asupra epocii lui Ceauşescu vine de aici. Şi e detectabilă din primul cadru: Ceauşescu din portret e desenat, nu fotografiat.
