"30 şi ceva" s-a numit iniţial
Boogie, filmul lui
Radu Muntean cu
Dragoş Bucur şi
Anamaria Marinca. Este a treia colaborare a lui Muntean cu Bucur (după
Furia şi
Hîrtia va fi albastră) şi prima cu Marinca - pe care o ştim din
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, dar a cărei filmografie în străinătate este mult mai substanţială.
Ca şi filmul lui Mungiu (şi ca şi
Moartea domnului Lăzărescu, înaintea lor), acţiunea din
Boogie se întinde pe durata unei zile. Dar asemănările se opresc aici: scris de acelaşi Răzvan Rădulescu (în colaborare cu regizorul şi cu Alex. Baciu),
Boogie nu este un film nici despre Trecut (sau Avort; sau Solidaritate), nici despre Boală sau Moarte. Este un film despre trei bărbaţi din zilele noastre, în vârstă de 30-şi de ani (Bucur, Mimi Brănescu şi Adrian Văncică), care se întâlnesc la mare de 1 Mai şi încearcă să refacă (în răstimp de o noapte) gaşca din liceu...
Mişcarea eşuează din mai multe cauze - nu în ultimul rând pentru că Boogie (Bucur) are nevastă şi copil, este modelul însuşi al bărbatului realizat şi la casa lui, în timp ce foştii colegi sunt cam papagali. De fapt, ceea ce părea - pentru Boogie - o evadare din rutină (ieşirea la "o băută cu băieţii") ajunge să semene, pe măsură ce noaptea se lungeşte, cu o intrare în altă rutină: una fără sens şi fără miză. Întrebarea principală pe care o pune filmul (dar în surdină, fără patetisme) este: cum să supravieţuieşti tinereţii? Mai sunt şi altele, care derivă din asta: cum să te maturizezi fără să te blazezi sau ratezi (profesional, sentimental etc.), mai ales când ai în faţa ta astfel de exemple. Este un film trist la care râzi de multe ori, dar râsul e ca o validare a realităţii pe care o ştim cu toţii; lucrurile care fac ca povestea să fie tristă (fără a fi disperată) sunt interioare - şi este marele merit al lui Muntean că reuşeşte să ne
arate această interioritate în ciocnirea ei cu cotidianul hăhăit.
Dincolo de poveste (banală, dar semnificativă), dincolo de jocul actorilor (toţi, impecabili), de firescul situaţiilor şi de dialogurile extrem de naturale,
Boogie este un film "normal", ne- (sau post-)"mizerabilist", în care te regăseşti fără încrâncenare, şi cumva terapeutic - pentru cei care l-au realizat şi, totodată, pentru spectatori. Şi încă un lucru: este cel mai adevărat stop-cadru pe criza unui cuplu obişnuit din câte am văzut în cinematograful românesc (scena de ceartă nocturnă dintre Bucur şi Marinca este antologică!). Un film matur despre Prezent şi despre Trecutul prezent (din fericire sau din nefericire) în el.
